Revista:

Ortodoxia pe post de kalashnikov sau despre rolul credinţei într-un război „hibrid”. Dialog cu Dan Dungaciu şi Sorin Lavric

untitled

La începutul lunii februarie 2015, fostul secretar general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a avertizat comunitatea internaţională asupra posibilităţii ca preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, să orchestreze un atac militar hibrid împotriva unui stat baltic pentru a testa capacitatea de reacţie a Alianţei Nord-atlantice şi mai ales coeziunea ei. Un astfel de atac ar fi similar celui din Ucraina: soldaţi ruşi fără însemne ar ataca un stat în care există o populaţie rusă sau rusofonă; NATO ar fi pusă în dificultate pentru că Rusia nu ar recunoaşte un astfel de atac. În ce măsură credinţa, în speţă cea ortodoxă, poate fi confiscată şi folosită ca un berbec al unei astfel de invazii? Ce rol ar putea juca religia ortodoxă în general într-un astfel de conflict? Pentru noi, românii, situaţia din Republica Moldova – unde avem două ierarhii ortodoxe, una ţinând de Patriarhia Moscovei, cealaltă de cea a României – poate să ridice câteva semne de întrebare. Despre toate aceste probleme am discutat cu domnii Sorin Lavric, filosof şi Dan Dungaciu, director al Institutului de Ştiinţe Politice al Academiei Române.

Domnule Sorin Lavric, pentru început aş vrea să lămurim o chestiune pur teoretică: un creştin poate fi naţionalist?

Sorin Lavric: Bineînţeles, cum să nu, dar poate că termenul cel mai potrivit este cel de patriot. Între naţiune, care presupune o pecete locală, etnică şi eventual lexicală şi vocaţia universală a creştinismului este o contradicţie.
Orice european se defineşte, întâi de toate, prin întretăierea a trei elemente, zic eu: etnia, limba maternă şi apoi confesiunea religioasă. Toate trei sunt tot atât de importante.
Dacă scot una dintre ele îmi pierd identitatea. Eu aşa mă definesc: prin limba maternă, prin etnie şi apoi prin confesiune.

Asta ne face germani, englezi, români, ruşi.

SL: Şi în acelaşi timp creştini, pentru că avem deschiderea aceasta prin confesiune, graţie vocaţiei universale mesianice a creştinismului – dar asta nu mă împiedică să stau pe o tradiţie, pe nişte predecesori, să îmi invoc valorile ancestrale, să cred în ele, să fiu solidar prin apartenenţă şi prin aderenţă sufletească la valorile de aici, care sunt naţionale.

Pot intra în conflict valorile acestea? Pot să mă trezesc creştin şi în conflict cu alţi creştini din cauza etniei?

SL: Da, bineînţeles, pot să apară asemenea conflicte.

Ce fac atunci?

SL: Păi am de ales; este un moment de răscruce, în care alegi. Dacă ai înclinaţie spirituală şi pentru tine perspectiva metafizică este mai importantă decât valorile naţionale, atunci faci pasul şi treci, într-un fel, în perspectiva metafizică şi accepţi toleranţa.

Adică sunt deschis către celălalt şi chiar să îl pun mai presus decât mine?

SL: În măsura în care avem acelaşi scop, aceeaşi ţintă şi ne închinăm aceluiaşi zeu, aceluiaşi Dumnezeu. Dacă nu, atunci e şi mai grav, falia e şi mai mare când nu ne închinăm aceluiaşi zeu şi când aparţinem nu altor confesiuni sau altor etnii, ci altor religii.

Şi e foarte interesant că există posibilitatea ca, în absenţa acestor elemente identitare, să se creeze un altul la nivel global, la nivelul unui stat,  unde indivizii să îşi găsească locul lor fără să existe o identitate proprie. Aş vrea însă să vă întreb de ce aţi fost atent la termenul de „naţional” şi „naţionalist” şi l-aţi înlocuit cu cel de „patriot”?

SL: Pentru că astăzi naţionalismul este tot timpul perceput şi conotat negativ, ca şi cum ar fi un blestem, o ancoră care mă trage în jos, retrogradă. Or, naţionalismul, prin familia de cuvinte, ţine de „naţiune”.
Eu nu pot să rup „naţionalismul” de „naţiune” doar pentru că nişte ideologi astăzi vor musai să compromită ideea de naţiune şi să gândească un proiect supranaţional din cauza căruia naţiunile să dispară, într-un fel să se topească într-o identitate cosmopolită, supranaţională, unde identitatea devine iluzorie; acolo eşti european şi atât, acolo nici nu mai contează dacă eşti creştin, neamţ, ungur sau moldovean.

Există în perioada noastră istorică recentă, mai precis în perioada interbelică – pe care o cunoaşteţi foarte bine pentru că v-aţi ocupat de ea, aţi şi scris o carte premiată de Academie, Noica şi Mişcarea Legionară –, un moment în care creştinismul a derapat într-un naţionalism extremist, a ajuns o ideologie. Cum îţi dai seama când ajungi în acest păcat, să îi spunem? Că e un păcat, nu?

SL: Când îţi dai seama dacă creştinismul se degradează într-un naţionalism nociv?

Da, şi ajungi practic să-l foloseşti, deşi tu crezi că eşti un creştin foarte OK.

SL: Atunci când îl preschimbi într-o unealtă politică. Atunci când laşi religia să se reverse în ceva care are rezonanţă politică.
E singurul criteriu pe care îl am acum în minte ca să vă răspund la întrebare.

Ce s-a petrecut în perioada interbelică a fost, întâi de toate, un conflict etnic în care creştinismul a fost doar bolta mesianică. Se putea foarte bine şi fără creştinism, conflictul tot ar fi existat.

Trebuia să apară ceva care să poată fi folosit pe post de bâtă.

SL: Sau de justificare spirituală.

Şi creştinismul a ajuns în această postură?

SL: A ajuns în această postură pentru că omul simte nevoia tot timpul să se agaţe de nişte idealuri, de nişte cauze care trebuie să aibă ceva transcendent în ele – iar aici religia nu poate fi înlocuită. Ea nu poate fi înlocuită nici cu metafizica şi nici cu o altă artă sau ideologie, pentru că are ceva transcendent, te duce cu gândul la ceva de „dincolo”.

Există o părere, împărtăşită de mulţi intelectuali, că Ortodoxia în special 0este foarte susceptibilă de a fi transformată într-un instrument politic şi să provoace în felul acesta conflicte. E o legătură, care vine din Bizanţ, între ea şi puterea politică – o cârdăşie, spun unii, simfonie spun teologii.

SL: Nu, nu cred. E drept, Catolicismul e parcă mai desprins, mai rupt de ancorele naţionale; acolo universalismul este mai pregnant. La Ortodoxie se poate spune asta în măsura în care Bisericile sunt chiar autocefale şi sunt legate de un cadru etnic şi naţional.
În rest, mi se pare nefiresc şi exagerat să spun că Ortodoxia se pretează mult mai bine la o instrumentare politică decât Catolicismul sau decât Islamul. Nu, nici vorbă.

Domnule Dan Dungaciu, am discutat cu Dl Sorin Lavric despre posibilitatea ca Rusia să poarte, în viziunea multor analişti, un soi de Război rece cu NATO, război care se poate însă acutiza printr‑unul hibrid. Ce rol ar putea juca Biserica Ortodoxă în general şi cea rusă în particular într-un astfel de conflict – dacă nu cumva îl joacă deja în Ucraina?

Dan Dungaciu: Cred că ar trebui să pornim de la o chestiune care a devenit din ce în ce mai vizibilă după prăbuşirea URSS-ului, când Biserica Ortodoxă s-a aflat într-o tensiune relativă, în sensul relaţiei ei cu o instituţie unică în spaţiul creştin religios, respectiv Bisericile autocefale. Această relaţie între naţiune şi Biserică – care are un specific în Biserica Ortodoxă, fără a se limita totuşi la Ortodoxie –, deci această relaţie a început să fie tot mai vizibilă pe scena geopolitică, până într-acolo încât un geopolitician francez ortodox, François Thual, a publicat o carte care se numea Geopolitica Ortodoxiei şi care vedea un specific în geopolitica Ortodoxiei, în sensul relaţiei dintre Biserică şi naţiune care ar modela mentalităţi, viziuni politice, spaţii.
În spaţiul nostru, în vecinătatea noastră apropiată, ca să spun aşa, această relaţie s-a făcut manifestă şi în Republica Moldova – vă aduceţi aminte de reactivarea Mitropoliei Basarabiei din 1992, aflată sub oblăduirea Patriarhiei Române, şi perpetuarea existenţei Mitropoliei Moldovei, care ţine de Patriarhia Rusă. Deci două Mitropolii, ambele recunoscute, ambele canonice, dar care se aliniau, cel puţin la început, pe coordonate naţionale, Mitropolia Basarabiei fiind Biserica celor care aveau o puternică conştiinţă românească.
În Ucraina situaţia este relativ similară, fără să avem însă Biserici concurente recunoscute canonic. Există o aşa-numită Biserică Ortodoxă Kieveană, care încearcă să iasă de sub tutela Bisericii Ortodoxe Ruse – nerecunoscută, cum spuneam – şi Biserica Ortodoxă din Ucraina, care este sub tutela Bisericii Ruse. Mai există acolo şi alte Biserici Ortodoxe autodeclarate autocefale, dar de mai mici dimensiuni. Prima este frecventată mai ales de cei care se consideră ucraineni, cu o conştiinţă naţională mai pronunţată, cea de-a doua de etnicii ruşi şi de populaţia mai apropiată de spaţiul estic.
Aşadar, vedem şi în Ucraina această prezenţă a relaţiei dintre etnie sau naţiune şi Biserică care a început să se facă vizibilă. Asta se vede foarte limpede sau s-a văzut de fiecare dată în evoluţia politică a Ucrainei. Preşedinţii mai prooccidentali, mai puţin apropiaţi de
Moscova, de genul preşedintelui oranj Iuşcenko, au frecventat de fiecare dată Biserica Ortodoxă Kieveană, pe când ceilalţi, apropiaţi de Federaţia Rusă, au frecventat şi sprijinit Biserica aflată sub oblăduirea Bisericii Ortodoxe Ruse. Această pană se vede şi azi
foarte bine în Ucraina, apropo de implicarea religioasă, pentru că mesajele care au venit de la Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse sau de la Biserica Ortodoxă Ucraineană, pe de-o parte, sau de la Biserica Ortodoxă Kieveană, pe de alta, au fost în conformitate cu mizele politice ale „taberei” de care, într-un fel sau altul, aparţineau. De la început a existat acest război într-un fel eclezial, şi de la început Ortodoxia din Ucraina a simţit în sânul ei o tensiune. Instrumentalizarea, din acest punct de vedere, a fost, după părerea mea, vădită, chiar dacă nu e un caz unic, nu este o instrumentalizare unică a unei Biserici creştine într-o confruntare politică.
Dar de data aceasta, în acest spaţiu, datorită complexităţii geopolitice, sigur că poate în acest moment devine mult mai pregnantă.
Mi se pare evident că, în cazul unei tensiuni geopolitice în Republica Moldova, pe care, fireşte, nimeni nu o doreşte, Mitropolia Basarabiei şi Mitropolia Moldovei se vor manifesta (geo)politic diferit, aşa cum s-a întâmplat şi până acum apropo de anumite mize politice cum ar fi relaţia cu Estul sau cu Vestul. Basarabia rămâne un teren de dublă revendicare eclezială, chiar dacă Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Ortodoxă Română au alt aplomb din acest punct de vedere.
Patriarhii ruşi au vizitat constant Republica Moldova, Patriarhii României – niciodată. Aşadar, implicit, Biserica Ortodoxă Rusă ar putea fi folosită pe post de berbece în cazul unui conflict?
DD: Ar putea să fie folosită şi în acest scop. A fost folosită şi în cazul influenţei geopolitice pe vremea UR SS, când organizaţiile internaţionale din care Biserica Ortodoxă Rusă făcea parte erau de fapt utilizate inclusiv ca locuri în care ideologia Moscovei să fie propagată – inclusiv prin reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu vreau să generalizez, dar s-a spus cu temei că reprezentanţii ecleziali ai Moscovei din vremea UR SS-ului aveau şi alte însărcinări în respectivele organizaţii internaţionale în care activau. Cineva ar putea deci să spună că nu e nimic nou sub soare din această perspectivă. Şi cineva ar putea să meargă şi mai în urmă şi să se uite la cum a funcţionat relaţia dintre Stat şi Biserica Rusă în timpul ţarismului, nu doar în timpul comunismului sau în timpul regimului pe care îl numim astăzi „regimul Putin”.

Există, aşadar, o anumită simbioză în lumea rusă care depăşeşte cadrele chiar şi ale instituţiei consacrate numită „autocefalie”. Această simbioză, din punctul de vedere al teologiei creştine, este aproape stranie – pentru că au fost izvorâte, au fost izvodite nişte concepte specifice spaţiului rus, de tip „Sfânta Rusie”, „Lumea rusă”, chestiuni care, într-un fel, sacralizează entităţi de tip stat sau entităţi de tip naţiune. „Sfânta Rusie” este un concept care, din perspectiva unei teologii creştine cât de cât riguroase, este aproape o erezie. Dar în Rusia se practică acest concept şi, din această perspectivă, Rusia este mult mai deschisă – în sensul prost al termenului – la o simbioză dintre Biserică şi Stat, care generează parteneriate aproape intratabile şi aproape indiferente la nuanţele sau culorile politice pe care statul rus le are la un moment dat. De aici şi legătura aproape neverosimilă între Biserică şi Stat, inclusiv când e vorba de cuceriri teritoriale.
Este o vădită încălcare a canoanelor bisericeşti ideea că ocupaţia militară a unor teritorii aduce după sine şi ocupaţia eclezială/religioasă, dar asta s-a petrecut în istoria Bisericii Ruse, iar cazul Basarabiei de după 1812 este elocvent. Acolo ocupaţia rusă a fost urmată, instantaneu, de ocupaţia eclezială, iar Mitropolia Moldovei de astăzi, Biserica aşa-zis oficială a Republicii Moldova, este expresia actuală a ocupaţiei ecleziale din 1812.

Cum vedeţi raportul, în cadrul acestui conflict din Europa de Est, între Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică?

DD: Dacă ar fi să mă raportez la un element punctual, aş invoca vizita preconizată a Papei în Ucraina, recent anunţată public.
Din acest punct de vedere, este evidentă o ataşare a Bisericilor mari creştine unor cauze politice sau, cum spuneam, geopolitice. Nu e nici aici nimic nou sub soare. Sigur că vine în minte, chiar dacă nu vrei să faci această comparaţie, angajamentul pe care Papa l-a luat la vremea respectivă în raport cu URSS-ul, sau alăturarea care a existat între o impetuozitate a Statelor Unite în vremea preşedintelui Reagan, când se luptau cu „Imperiul Răului”, şi Papa, şeful Bisericii Catolice. A existat atunci o simbioză şi o complementaritate în acţiuni – altminteri spus, identificarea unui inamic – să nu spun neapărat duşman – comun, iar acest parteneriat a funcţionat în vremea comunismului foarte bine, aproape ireproşabil. Din punctul acesta de vedere, sigur că îţi vine în minte aceeaşi comparaţie, în care Occidentul, prin intermediul unei Biserici ataşate sau identificate geopolitic ca fiind Occidentul  însuşi, vine să dea un semnal Ucrainei şi ucrainenilor. Deci este un suport în această confruntare geostrategică. Este şi o bătălie în care Bisericile nu sunt indiferente. Nu sunt ele în război, dar ele sunt alături de actorii principali ai acestei confruntări, respectiv statele, aşa cum au fost şi în vremea comunismului – nici din punctul acesta de vedere nu putem spune că asistăm la lucruri pe care nu le-am văzut până astăzi.

Atunci credeţi că invitaţia lui Petro Poroşenko adresată Papei Francisc vizează de fapt o declaraţie în faţa Moscovei, implicit?

DD: Este şi o declaraţie în faţa Moscovei. Nu doar în faţa Moscovei religioase, ca să zic aşa, ci în faţa Moscovei politice – distincţia e greu de făcut, cel puţin astăzi. Este o declaraţie a unui angajament faţă de lumea occidentală, dar şi chemarea în sprijin a unui actor care are influenţă la nivel occidental şi care are influenţă la nivelul deciziilor marilor cancelarii europene. Din punctul acesta de vedere, sigur că nu este doar un parteneriat de ordin religios. Deciziile politice care privesc viitorul Ucrainei şi modul în care va fi sau nu sprijinită în confruntarea ei cu Federaţia Rusă încă probabil că nu s-au luat până la capăt. Din punctul acesta de vedere, Dl Poroşenko speră ca, prin intermediul Vaticanului, să reuşească să aibă o influenţă asupra deciziei politice şi geopolitice în perspectiva viitorului Ucrainei, a relaţiei Ucrainei cu lumea occidentală şi a relaţiei Ucrainei cu lumea rusă.

Ca analist, cum vedeţi viitorul pentru Biserica Ortodoxă în spaţiul estic? O parte dintre Biserici fac parte din Uniunea Europeană, celelalte sunt în sfera de influenţă a Rusiei. Ce carte credeţi că ar trebui să joace Ortodoxia pentru a supravieţui – şi nu la politică mă refer aici?

DD: Din punctul acesta de vedere, n-aş lega neapărat supravieţuirea Ortodoxiei de forma unui guvern sau a unui guvernământ, de culoarea sau formula politică de la un moment sau altul, de existenţa sau nu a Uniunii Europene.

Nu, mă refer la ce politică ar trebui să adopte astfel încât să devină compatibilă
cu postmodernitatea?

DD: Întrebarea este complicată, pentru că ar trebui să vă întreb, la rândul meu, ce înseamnă postmodernitatea din perspectiva Dvs., ca să fim siguri că ne referim la acelaşi lucru.

Să zicem, Statele Unite ale Europei şi Eurasia, ca structură geopolitică.

DD: Dacă ne referim la aşa-numitele State Unite ale Europei – deocamdată, pentru unii, doar un deziderat –, cred că Biserica Ortodoxă nu va avea un rol însemnat de jucat. Cred că nici Biserica Catolică nu va avea rolul pe care uneori suntem îndreptăţiţi să i-l acordăm, pentru că dinamica din spatele unei federaţii sau unei uniuni europene de tip Statele Unite ale Europei va avea în spate alte resorturi. Nu religioase sau ecleziale. Liantul unei asemenea formule politice este secularismul, nu religiozitatea, indiferent de confesiune. Personal, cred că acest proiect este în acest moment destul de greu de obţinut, fie că-l numim postmodern, fie că-l numim post-postmodern, fie că-l numim cum vrem. Nu-l văd în acest moment realizabil, pentru că realităţile din teren – din păcate sau din fericire, depinde de ce parte te plasezi în această evaluare – sugerează aproape contrariul. În ceea ce priveşte plasamentul Bisericilor Ortodoxe în Uniunea Europeană, cred că din acest punct de vedere e foarte greu să faci o judecată globală. Este limpede că în spaţiul Uniunii Europene Bisericile Ortodoxe nu au reuşit să capete pregnanţa pe care probabil că ar fi trebuit să o aibă. Acesta este un deficit la nivelul vocii la Bruxelles pe care aceste Biserici ar putea să o dobândească. Odată cu intrarea României şi Bulgariei în UE , „cantitatea” de Ortodoxie a crescut semnificativ în Uniune, fără însă să capete o voce consistentă.
În afara Uniunii Europene, am impresia că va exista din ce în ce mai pregnant o anumită tentativă a unor Biserici Ortodoxe de a se autonomiza, sau de a ieşi, într-un fel sau altul, de sub controlul Bisericii Ortodoxe Ruse sau, în Balcanii de Vest, de a ieşi de sub tutela Bisericii Ortodoxe Sârbe. Chestiune foarte complicată – am invocat cazul Ucrainei, am invocat şi cazul Republicii Moldova, dar nu sunt singurele cazuri, pot fi invocate cazurile Macedoniei, al Muntenegrului – pentru că, dincolo de logica politică, aici intervin şi alte logici: logica eclezială, logica istorică, logica tradiţiei şi ele sunt foarte greu de conciliat.
În spaţiul Eurasiei, entitate croită de Moscova şi care a început să funcţioneze, pe dimensiunea economică, din 1 ianuarie 2015, importanţa Bisericii Ortodoxe Ruse  va fi esenţială, chiar dacă nu avem încă o analiză cuprinzătoare a modului în care se va manifesta aceasta, în condiţiile în care Uniunea Eurasiatică va conţine religii şi secularisme diverse. Însă, prin tradiţie, Biserica Ortodoxă Rusă a urmat şi sprijină statul rus în orice construcţie geopolitică. Nu va fi altfel nici de data asta.
Dacă ar fi să mă întorc la prima parte a întrebării Dvs. şi să fac o comparaţie, aş spune aşa: pentru Eurasia, rolul Bisericii Ortodoxe Ruse va fi major, în ciuda secularismului statului rus. În Rusia, dacă vreţi, chiar şi secularismul geopolitic are o vădită dimensiune eclezială. Pe de altă parte, Bisericile Ortodoxe, din nefericire pentru ele, nu au de jucat un rol în viitorul proiect politic al prezumatelor State Unite ale Europei. Uniunea Europeană s-a definit, inclusiv prin legislaţia ei, ca o entitate care nici măcar în Preambulul Constituţiei nu a invocat rădăcinile creştine ale continentului.
Deci, din punctul acesta de vedere, văd mai degrabă o strategie secularistă de a respinge un asemenea mesaj sau mesajul Bisericilor creştine din Uniunea Europeană, şi nicidecum o aplecare a urechii la subiectele care pot să vină din această perspectivă.
Problema va fi însă că nivelul de secularizare din spaţiul european este diferit, nu se pot compara state precum Polonia sau România cu Danemarca sau Marea Britanie. Deci nu putem în nici un caz generaliza. Europa nu este omogenă nici la acest nivel.

Domnule Sorin Lavric, Ortodoxia, spune Dl Dan Dungaciu, nu va avea un rol în Statele Unite ale Europei, dacă vor exista astfel de „State Unite”, dar ar putea avea un rol pentru indivizii acestor state, pentru etniile dinlăuntrul lor, dându-le un sens, dându-le o identitate şi astfel, eu ştiu, blocând calea unor extremisme care, inevitabil, iată că apar chiar în Europa noastră civilizată.

SL: Înainte să vă răspund la întrebare,  mi-am amintit de viziunea lui Dostoievski, care este pur slavofilă, pur rusă şi radicală.
Dostoievski era încredinţat că fiecare popor îşi are dumnezeul lui şi că datoria acelui popor este să îşi slujească dumnezeul lui, chiar dacă este creştin. Un soi de Hristos de uz naţional pentru fiecare. Menirea Rusiei, în viziunea lui Dostoievski, era să salveze Europa de acest pozitivism ştiinţific de tip ateist. Dostoievski, în ultima lui cuvântare cu prilejul comemorării lui Puşkin, vine cu acest mesaj slavofil radical, şi anume că menirea Rusiei este să salveze Europa pentru că Europa este într-o fundătură ateistă şi pozitivistă.

S-o salveze de ea însăşi?

SL: Să o salveze de ateism. Şi, la întrebarea în ce măsură Ortodoxia poate fi folosită ca un berbece, în felul acesta poate fi folosită ca un berbece.

Dar ăsta este un aspect pozitiv, din punct de vedere al unui creştin. Nu trebuie să ocupi cu armele, ci să o reîncreştinezi – cum a făcut cu Imperiul Roman.

SL: Da, numai să fie ea berbecele şi alături de acest berbece să nu vină şi armele. Ar fi mai bine dacă o religie, ai cărei adepţi sunt dispuşi să lupte şi chiar să moară pentru această religie, este o religie vie, în expansiune şi în nici un caz o religie aflată în declin – vorbesc de Islam sau chiar de panslavismul ortodox de tip rusesc.
Ce se întâmplă în Uniunea Europeană, în Constituţia căreia nu este nici măcar pomenit Creştinismul, este un punct vulnerabil. Tocmai de aceea putem explica expansiunea Islamului astăzi în Uniunea Europeană, pentru că Uniunea Europeană, fiind acest conglomerat care se vrea de fapt ateu, chiar dacă se declară neutru şi ospitalier faţă de toate religiile, este  de fapt antireligios, este fără de Dumnezeu.

Încearcă de multe ori să „exorcizeze” din spaţiul public orice urmă de discurs religios, ducând inclusiv la discriminări.

SL: În acest gol religios, când apare o religie foarte puternică, hrănită de popoare cu o natalitate formidabilă şi cu o expansiune demografică ieşită din comun, cum se întâmplă astăzi cu lumea arabă, atunci Uniunea Europeană este vulnerabilă la propriu, şi atunci ne întrebăm ce facem cu Creştinismul şi în ce măsură trebuie să le imputăm ruşilor că mai au încă o credinţă vie. Fără credinţă nu cred că o naţiune sau un conglomerat de naţiuni, indiferent că îl numim Statele Unite ale Europei sau Uniunea Europeană, poate să aibă un viitor.

Nu are America un viitor fără să aibă neapărat o singură credinţă? E o multitudine de etnii şi de religii, chiar dacă, întradevăr, filonul principal, cel fondator, e cel neoprotestant.

SL: Da, dar acolo există un filon fondator recunoscut măcar istoric, în vreme ce în Uniunea Europeană acest filon este trecut sub tăcere.

Şi credeţi că, pentru că are acel filon creştin la origini, Statele Unite rezistă?

SL: Da, şi acolo nu există acest marasm ateist pe care îl întâlneşti în Europa de Vest. Acolo americanul încă crede, indiferent de secta sau confesiunea din care face parte, indiferent că e neoprotestant sau catolic. Americanii sunt mai credincioşi. În schimb, ce se întâmplă astăzi în Europa de Vest este un pustiu; în acest pustiu nu au cum să nu încolţească mlădiţele unei noi religii.

Dar, în acelaşi timp, fără acest pustiu, având atâtea naţiuni, multe dintre ele foarte orgolioase, credinţe foarte vechi, de multe ori în conflict – să ne gândim la Romano-catolicism şi Protestantism – poţi să ai proiectul unui supra-stat fără acest deşert nivelator?

SL: Da, bună întrebare. Probabil că un asemenea stat supranaţional nu poate fi ridicat decât dacă, mai întâi, printr-o corectitudine politică foarte eficientă, provoci un asemenea deşert în credinţă, şi atunci oamenii sunt vulnerabili, manipulabili şi pot accepta chiar şi această lipsă de identitate din punct de vedere etnic, lexical şi tradiţional.

Însă „profeţia” Dvs., dacă o pot numi aşa, este că un astfel de deşert în cele din urmă face implozie sau e populat. Gol nu rămâne.

SL: Face implozie sau este cucerit din afară, cum se întâmplă astăzi cu Islamul.

Cristian Curte