Revista:

„Dialogul, vorbirea cu Dumnezeu trebuie să fie cât se poate de intimă, cât se poate de sinceră”

Untitled

Interviu cu părintele Protosinghel Nectarie Petre, Stareţul Mânăstirii Crasna din Prahova

 

Părintele Nectarie Petre este un părinte tânăr care le poate veni în întâmpinare adolescenţilor neliniştiţi ai zilelor noastre. Dialogul nostru, direct şi foarte viu, se poate constitui (nădăjduim) într-o invitaţie în acest sens. El a pornit de la tinerii care vor să intre în mânăstire, dar se tem de propria lor inimă, frământată de nehotărâri şi incapabilă de decizii majore.

Orice vârstă este delicată, însă vârsta asta între 25 şi 30 de ani ar trebui să fie deja o vârstă a aşezării, dar este în acelaşi timp o vârstă a căutărilor şi a neliniştilor interioare. De cele mai multe ori intervine teama aceasta a posibilelor răspunsuri pe care noi am putea să ni le dăm. Dar dacă plecăm doar bazându-ne pe puterea şi pe încrederea în noi, nu facem faţă acestei chemări. Pur şi simplu atunci trebuie intensificată încrederea în Dumnezeu, dar şi rugăciunea: „Doamne, să se facă voia Ta cu mine!” Atunci omul are nevoie de o intimitate atât de profundă cu Dumnezeu încât rugăciunea lui nu trebuie să se oprească doar la anumite acatiste sau cărţi de rugăciuni, ci la predarea cu toată fiinţa în mâna lui Dumnezeu. Dialogul, vorbirea cu Dumnezeu trebuie să fie cât se poate de intimă, cât se poate de sinceră şi predarea aceasta să fie totală: „Doamne, dacă eu sunt pentru această urmare a Ta, întăreşte-mă să o urmez până în ultima clipă a vieţii mele” şi atunci Dumnezeu întăreşte acel suflet. În acel moment tânărul se întâlneşte cu imposibilitatea de a oferi un răspuns, de a spune el: „Da, mă duc.” Este o neîncredere personală, o teamă că nu poţi să-ţi duci până la capăt promisiunea.

Şi atunci…?

Şi aici intervine predarea în mâinile lui Dumnezeu, lepădarea de sine, încrederea totală în Dumnezeu. Îmi aduc aminte că la Paris am întâlnit un tânăr care credea că e foarte uşor să pleci la mânăstire. Şi aşa cum ziceam mai devreme, i-am spus şi lui să nu uite că toată lumea se va întoarce împotriva dorinţei sale şi reacţia lui a fost: „Haideţi, părinte, chiar aşa?” Nu a fost uşor şi lucrul acesta l-am văzut împreună, însă Dumnezeu a biruit, acum este ieromonah şi împreună ne gândeam cum vin toate ispitele asupra celor care vor să plece la mânăstire. Şi, în momentul acela, trebuie să trăim devotamentul sincer faţă de vocaţia pe vrem s-o lucrăm în viaţa noastră şi să credem cu adevărat că Hristos este Acela care ne întăreşte să luăm această decizie. Oricum, uneori anturajul celor care se îndreaptă spre mânăstire se comportă în modurile cele mai imposibile pentru că viaţa monahală este neînţeleasă sau, în sfârşit, de cele mai multe ori prost înţeleasă. Acela care pleacă la mânăstire este de multe ori considerat un trădător, egoist sau că este decepţionat. Vă spun, cu toată încrederea şi convingerea, că cine merge din decepţie fără a avea vocaţie nu rezistă în mânăstire. I-am apreciat foarte mult pe cei care au stat o perioadă în mânăstire şi, considerând că nu este pentru ei slujirea aceasta, nu s-au călugărit şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru această experienţă avută. Eu m-am bucurat mult pentru această demnitate al lor şi, poate, prin experienţa lor în mânăstire vor reuşi să împlinească o lucrare în lume, să-şi închege o familie exemplară, mărturisindu-L astfel pe Hristos.

„Venirea unui începător în mânăstire este o taină pe care o trăieşte el, însă o trăieşte şi starețul şi obştea mânăstirii în ansamblul ei”

Dacă ar fi să intraţi în mânăstire acum, ce anume aţi căuta la acea mânăstire?

Aş căuta înainte de toate să găsesc acolo o familie; este foarte important să simţi că acea comunitate poate să-ţi devină familie, iar acea obşte să te accepte în familie şi, treptat, tu să te identifici cu membrii ei. După aceea, toate celelalte pe care le cauţi sau răspunsurile pe care vrei să le primeşti vor veni cu siguranţă. Însă este foarte important să te identifici cu locul respectiv, să ştii că locul acela nu este doar un loc de retragere şi atât. Din clipă în care ai venit în mânăstire locul acela este casa ta, obştea aceea sunt fraţii sau surorile tale, iar întregul program mânăstiresc să nu fie altul decât slujirea ta cotidiană. Clipă de clipă să te gândeşti că fiind acolo nu eşti în slujirea oamenilor, ci eşti încredinţat lui Dumnezeu prin stareţul mânăstirii şi fraţii cu care te nevoieşti. Sunt multe mânăstiri care au stareţi tineri şi de multe ori spunem că nu sunt aşa de sporiţi duhovniceşte, însă din diferite motive Dumnezeu lucrează şi prin tinereţea lor, poate şi prin neştiinţa lor. Prin lipsa lor de experienţă harismatică, Dumnezeu lucrează taina acestei vocaţii. De aceea venirea unui începător în mânăstire este o taină pe care o trăieşte el, însă o trăieşte şi stareţul şi obştea mânăstirii în ansamblul ei. Este foarte important ca tânărul să fie primit cum trebuie. Mi-aduc minte că un părinte îmi povestea o întâmplare. Era o mânăstire cu renume şi un bătrân din mânăstirea respectivă încerca să îndrume pe un tânăr care venise cu dorinţa să rămână călugăr acolo: „Tinere, mânăstirea este grea, slujbele sunt lungi, călugăria nu e uşoară, trebuie să fii conştient de ce faci pasul acesta.” Şi tânărul, sărmanul, devenea din ce în ce mai trist şi-i întărea convingerea că nu trebuie să intre în mânăstire. Şi la un moment dat, un părinte care era alături a zis: „Părinte, şi diavolul tot aceleaşi lucruri i le spune. Spune-i bucuriile care sunt în mânăstire, spune-i împlinirile, satisfacţiile, destăinuieşte-i stările de har pe care le-ai trăit sfinţia ta şi după aceea spune-i încercările vieţii călugăreşti.”

„Dacă monahismul cultivă tristețea şi nu bucuria, din păcate nu poate fi o formă de mărturisire pentru lumea contemporană”

Da, este o situaţie întâlnită destul de des. Atunci când întrebi despre viaţa monahală, de cele mai multe ori răspunsul este acesta: „Nu mai este monahismul ce a fost odată!”

Dumnezeu ştie! Poate că acei oameni nu vorbesc prin prisma bucuriei pe care au trăit-o în mânăstire. Pentru mine este o durere lucrul acesta. Despre mânăstirea noastră s-a spus că este primitoare, deşi nu ştiu dacă aceasta ne defineşte. Însă am încercat şi eu personal şi preoţii din mânăstire ca în fiecare zi, după programul slujbelor, de dimineaţă până seara la ora 7, toţi pelerinii să fie primiţi de către un preot la poarta mânăstirii, ghidaţi în mânăstire, duşi la trapeză. Mulţi oameni au întrebat: „De ce este aici aşa, de ce e diferit faţă de alte mânăstiri? Nu vi se pare că renunţaţi puţin la statutul de călugări?” Nu ştim dacă este diferit, dar noi aşa am fost formaţi. Adevărata intimitate a mea cu Hristos, prin vieţuirea călugărească, se petrece în chilia mea care este taina acestei vocaţii. Pe parcursul zilei, când mă întâlnesc cu oameni, tot despre monahism vorbesc, tot despre Dumnezeu şi bucuriile din mânăstire. Este foarte importantă bucuria pe care o transmitem, dar s-o transmitem în mod natural şi nu forţat. Pe mine m-a întărit un cuvânt al lui Evagrie Ponticul, care vorbind despre monahism, şi mai exact despre călugăr, spune următorul lucru: „Un călugăr trist este un călugăr ratat.” Aşadar, dacă monahismul cultivă tristeţea şi nu bucuria, din păcate nu poate fi o formă de mărturisire pentru lumea contemporană. Foarte mulţi creştini îşi îndreaptă astăzi paşii spre mânăstire. Oamenii compară, sunt foarte atenţi la detalii, ei au nevoie să fie primiţi cu căldură şi bucurie şi cred că asta este împreună-lucrare la vocaţia monahului. Este nevoie să se întoarcă la o anumită stare de naturaleţe, de sinceritate. Asta mai salvează monahismul: sinceritatea şi deschiderea!

„Monahismul şi căsătoria sunt cei doi versanți ai Taborului. Atât unul, cât şi celălalt au o singură țintă: sfințenia”

Căsătorie sau călugărie?

Pentru zilele în care trăim, căsătoria e mai grea decât monahismul. Nu sunt superioare una celeilalte. Teologul francez Olivier Clément a spus foarte frumos: „Monahismul şi căsătoria sunt cei doi versanţi ai Taborului. Atât unul, cât şi celălalt au o singură ţintă: sfinţenia.” Este greu. Mulţi spun: cum să mă mai sfinţesc în lume? Bine, dar de ce să crezi că doar în mânăstire te sfinţeşti? Dumnezeu lucrează şi pentru cei care sunt în lume. E adevărat că monahii au foarte mult timp la dispoziţie: ai timp de meditaţie interioară, timp de rugăciune, conştientizezi că timpul pe care-l ai tu nu-l au cei din lume. Şi poate că Dumnezeu îi va judeca pe călugări tocmai prin prisma timpului pe care l-au avut la dispoziţie şi nu l-au folosit după cuviinţă, însă cea mai mare milostenie a călugărului şi datoria sa supremă este aceea de a se ruga pentru lume. El se retrage ca să facă pocăinţă pentru lume. De aceea credincioşii se îndreaptă către mânăstiri, unde îşi duc rugăciunile lor, cererile lor… Este o certitudine că monahul se roagă pentru oameni. Deşi a lăsat casă, părinţi, fraţi, surori, prieteni şi a intrat în mânăstire, mai apoi toţi oamenii îi devin şi mamă şi tată şi frate şi soră… Acesta este potenţialul pe care monahismul în sine îl are! Intri în intimitatea aceasta a trăirii cu Hristos, dar o trăire care trebuie să fie conştientă şi să aducă cu sine o certitudine. De aceea rămâne călugăria în sine o taină.

În viaţa de zi cu zi, cum trebuie să ne raportăm unii la ceilalţi că să-L simţim pe Hristos?

„Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum şi Eu v-am iubit” şi „Să nu judecaţi” ne îndeamnă Mântuitorul. Vedeţi, noi am vrea ca şi ceilalţi să fie ca noi şi, de multe ori, acrivia aceasta nu dă cele mai bune rezultate. De aceea, consider esenţial ca fiecare om să fie luat aşa cum este. Fiecare trece prin impasuri şi încercări sufleteşti care se pot transforma în adevărate războaie interioare şi astfel credinţa poate fi încercată. Este foarte important să vedem că şi în încercări oamenii caută să se întâlnească cu Hristos, însă la nivelul lor duhovnicesc pe care-l au ei atunci şi nu la un nivel forţat, ipotetic, la care ar trebui să se ridice! De aceea noi, călugării, nu putem şi nu avem dreptul să dăm vină pe lume. Trebuie să dăm vină pe noi, căci nemaitrăind noi frumos, nici lumea nu mai trăieşte frumos. Trebuie să fim vii şi să vorbim lumii despre bucuria întâlnirii cu Hristos!

 

Interviu realizat de Valentina Ciucă