Revista:

Slove vindecătoare pentru trupul şi sufletul neamului

Untitled

Interviu cu Părintele Melchisedec, stareţul Mânăstirii „Cota 1000”.

 

Părintele Melchisedec Dobre a avut bunăvoinţa de a ne acorda un interviu cu aplecare asupra rolului şi importanţei duhovnicului în viaţa omului de rând şi în viaţa conducătorilor ţării din toate timpurile. Sfinţia sa ne-a vorbit cu înţelepciune despre vremurile trecute, dar şi despre cele pe care le traversăm cu toţii astăzi, dând sfat pentru tot omul, de la mic la mare. Ne-a povestit şi despre domnitori, regi şi regine, pustnici şi sfinţi care au fost pe aceste meleaguri. Poveşti adevărate, legate de faptele lor de vitejie şi credinţă în Dumnezeu, de statornicie şi dragoste de ţară, ce ar trebui să fie urmate de noi ca nişte buni şi demni urmaşi ai lor.

 

Totul aici pare să aibă o continuitate şi este strâns legat de istoria locului. Această mânăstire se leagă şi de călugării din trecut, dar şi de numele unor mari domnitori, prin legendă sau prin întâmplări ale vremurilor. Este o necesitate a neamului nostru, în contextul actual, de a ne păstra tradiţiile, rădăcinile, izvoarele?

Mai mult ca oricând! Romanii au numit acest spaţiu carpato-danubiano-pontic Dacia Felix, iar din câte ştiu eu felix în limba latină înseamnă fericire. La istorie am învăţat că rezervele de aur ce se găseau pe acest teritoriu erau atât de mari încât Imperiul Roman, după cucerirea Daciei, s-a revigorat pentru o perioadă lungă de sute de ani.

Mai târziu, Valahia a avut un specific aparte, Moldova altul, Transilvania altul, Dobrogea şi ea unul diferit, dar fiecare ţinut în parte a fost binecuvântat de Bunul Dumnezeu cu bogăţii şi frumuseţi care mai de care mai mari. Tot acest tărâm numit actualmente România (nu România Mare, din păcate, ci cea de astăzi) are încă daruri rânduite de Dumnezeu, care sunt mult râvnite de cei care încearcă să cotropească şi să risipească ţara şi neamul. Am rămas fără industrie, agricultura este o epavă, turismul este strâns cu uşa, nefiind valorificat aşa cum ar putea fi, resursele minerale al ţării ştim cu toţii unde au ajuns şi unde se doreşte a mai ajunge… fără a mai intra în alte şi alte detalii. Ne aflăm la o răscruce, la un moment de cercetare cu multă atenţie a viitorului pe care îl făurim cu toţii, de la mic la mare. Sfântul Binecredincios Voievod Ştefan cel Mare de fiecare dată când ridica vreo mânăstire spunea: „Nu vouă vă las, ci urmaşilor urmaşilor voştri.” Sfântul Binecredincios Martir Voievod Constantin Brâncoveanu, când şi-a privit fecioraşii cum sunt ucişi în faţa ochilor lui, sunt convins că a acceptat acest lucru şi ca exemplu pentru urmaşii urmaşilor celor din Valahia şi din întreg neamul creştinesc, adică inclusiv pentru noi. Brâncoveanu a fost un iscusit om de stat, avea multe bogăţii râvnite de sultanul Murat al III -lea, dar a continuat să fie smerit şi modest, fiind înscăunat împotriva voinţei sale de către Sfatul Ţării. El nu a vrut să fie voievod, ştiind cuvintele Evangheliei: „De la cel ce poate mult, mult i se cere; de la cel ce poate puţin, puţin i se cere.” Gândindu-se la acest cuvânt evanghelic i-a fost teamă că nu va putea oferi cât îi cerea funcţia. Dar el a făcut în aşa fel şi a oferit mai mult decât i s-a cerut. Şi-a oferit chiar viaţa sa şi a copiilor săi pentru altarul străbun al moşilor şi strămoşilor noştri care este această binecuvântată Românie, cu toate ale ei. Prin exemplul acestei familii, în multe conştiinţe care au urmat de-a lungul istoriei s-au produs puternice schimbări, mai exact întoarceri către Bunul Dumnezeu. Brâncoveanu în primul rând a dorit a păstra o ţară şi o credinţă. El a mărturisit şi s-a jertfit pentru adevărul unei credinţe, răspunzând întru totul acelui cuvânt evanghelic mai devreme menţionat. Aceasta a fost o mărturie a întreg neamului românesc, pentru că un voievod este al întregului neam. Un voievod nu este nici liber-cugetător, nici democrat-original, nici ateu convins. Nu s-a auzit în istoria neamului nostru ortodox român să fi avut vreun astfel de domnitor. Eu ştiu că am avut voievozi care mai de care mai dornici de a slăvi pe Hristos şi de a închina ţara nu străinilor, ci Bunului Dumnezeu. Ei au încercat să adune, nu să risipească, au împrumutat ei pe alţii, nu s-au împrumutat cum au făcut politicienii noştri de după Revoluţie.

Din păcate, cei care au condus această ţară în ultimii 25 de ani de la aşa-zisa revoluţie nu au urmat ca modele pe voievozi şi faptele lor grăitoare, ci din contră. Domnitorii au ridicat biserici şi mânăstiri, au îmbogăţit vistieriile ţării. Cel ce seamănă în pământ fertil şi are grijă de acele plante se va bucura de ele pe măsură. Aşa şi cu ţara aceasta: dacă nu avem conducători care să urmeze exemplele înaintaşilor noştri, nu ne putem gândi la lucruri bune.

După Revoluţie, în România s-a întâmplat din fericire şi un fapt extraordinar, pentru că în nici o ţară din lume nu s-au construit atâtea biserici, mânăstiri şi schituri ca aici. Asta înseamnă că românii de rând sunt iubitori de Dumnezeu, asta înseamnă că Maica Domnului ocroteşte această grădină (România) plină de flori (credincioşii). Sunt convins că Bunul Dumnezeu ne va răsplăti aceste dovezi de jertfă. Toate aceste ctitorii sunt semne de bună-credinţă şi de voinţă. Ai voinţă, iei putere! Chiar dacă puterea economică a slăbit mult de la Revoluţie încoace, chiar dacă toate domeniile de activitate s-au dezvoltat atât de haotic şi toate s-au împrăştiat ca nişte nori în bătaia vântului, datorită necredinţei sau relei credinţe a celor care au condus ţara, Dumnezeu iubeşte neamul acesta şi îi va da putere duhovnicească să iasă la liman bun. Conducătorii să se gândească, pentru că vor răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru faptele şi nelegiuirile lor. Această ţară a fost păstrată în hotarele ei cu atâtea jertfe de sânge, multe sacrificii, războaie, bătălii, năvăliri. De când ne ştim, pământul acesta a fost râvnit. Răsăritul şi Apusul se întâlnesc aici, în acest perimetru carpato-danubiano-pontic, dar am avut mereu acest ajutor dumnezeiesc, mai întâi cu primirea cuvântului Domnului nostru Iisus Hristos prin Sfântul Apostol Andrei pe aceste meleaguri, în Scythia
Minor (Dobrogea actuală) şi care a fost transmis din generaţie în generaţie până în zilele noastre. Apoi prin binecredincioşii noştri voievozi iubitori de Dumnezeu. Toate au crescut, s-au dezvoltat. Iată că în zilele noastre parcă nicăieri nu există o viaţă duhovnicească atât de intensă ca în Biserica Ortodoxă Română.

Ştiu că Dvs. sunteţi simpatizant al monarhiei şi admirator al familiei regale din România. Ar mai putea astăzi „monarhia să salveze România”, ca să parafrazez o sintagmă din anii ’90?

Piatra unghiulară a existenţei fiecărei fiinţe omeneşti este credinţa în Dumnezeu, frica de Dumnezeu. Or, pe mine mă îndreptăţeşte să spun că într-adevăr monarhia va salva România pentru că a salvat-o o dată (independenţa), a doua oară a unit-o, a salvat-o şi a treia oară în Al Doilea Război Mondial, când Majestatea Sa Regele Mihai I a semnat acel act din 23 august 1944, altfel poate că nici jumătate din România nu mai era astăzi. Orice rege, orice voievod, orice împărat, oricare ţar sau despot este uns al Domnului. Lucrul acesta nu se face întâmplător. Niciodată un rege nu s-a declarat ateu convins, ba dimpotrivă, am văzut în istoria noastră sau a altor popoare, cum a fost cel rus, care a dat ca jertfă sfânta familie regală a ţarului Nicolae al II-lea.

Revenind la noi, românii, s-a văzut foarte limpede şi pe înţelesul nostru al tuturor ce înseamnă o familie regală. Ce înseamnă un rege, cum a fost Carol I, întemeietorul României moderne sau Regina Maria, supranumită „mama tuturor răniţilor”, care mergea pe frontul de luptă şi spăla rănile soldaţilor şi îi hrănea, îi încuraja, îi asista atunci când medicii erau nevoiţi să le amputeze membrele pe viu, fără anestezie. Regina Maria, această Augustă a neamului românesc, şi-a iubit patria şi neamul mai mult decât orice. Nu cred că de-a lungul istoriei bimilenare a neamului nostru vreo altă doamnă şi-a iubit atât de mult ţara. Toate călătoriile şi relaţiile diplomatice pe care le-a ţesut în interesul României sunt elocvente. Mai ales atunci, înainte de Tratatul de la Trianon, care a pecetluit soarta ţării la 1918 şi care fără Regina Maria nu s-ar fi săvârşit. În spatele Regelui Ferdinand I era o leoaică ce ar fi fost în stare să sfâşie pe oricine ar fi atentat la fiii ei, iar fiii ei nu au fost cei cinci copilaşi pe care i-a avut. Fiii ei au fost toţi românii şi româncele pe care i-a apărat şi i-a unit prin dragostea ei de Dumnezeu şi de ţară, prin acea Românie Mare pe care ne dorim cu toţii s-o revedem.

Ce sfaturi le-aţi da politicienilor români, ce credeţi că le lipseşte pentru a fi mai buni? Care ar trebui să fie sarea şi piperul lor?

Sarea şi piperul lor ar trebui să fie mai întâi Sfânta şi Dumnezeiasca Spovedanie, apoi Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, sfatul cel sfânt pe care ar trebui să-l ia de la duhovnicii noştri bătrâni (câţi mai sunt ei în viaţă) sau tineri, pentru că şi printre ei sunt mulţi înţelepţi, participarea la Sfintele Liturghii, dar nu participarea de paradă.

Dar ei, din păcate, fură minţile credincioşilor ţesând minciuni. Unii dintre ei vin la biserică la fel ca la un spectacol de teatru, de operă sau operetă. Dovada că participarea lor la slujbă după Revoluţie a fost falsă sunt faptele lor. Acei politicieni care au avut fapte înseamnă că au participat cu adevărat la o Sfântă Liturghie.

Oricum, eu ştiu că Sfântul Voievod Ştefan cel Mare nu se ducea la biserică nici cu SPP-ul după el, nici cu bodyguarzi sau tot felul de gărzi de corp, atunci când se spovedea. Se ducea călare pe cal la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, se spovedea şi lua sfat pentru cum trebuie condusă o ţară. Ce trebuie să facă? La ce să se gândească dacă îl pândeşte vreun război? Cum să lupte? Cine să-l însoţească? Cum şi cu ce să se apere? Aşa a şi reuşit să câştige atât de multe războaie pe care le-a purtat. Apoi, după fiecare război câştigat, mergea la priveghere şi se ruga, iar apoi înălţa câte o mânăstire.

Politicienii ar trebui să se întrebe oare de ce victoria era pecetluită cu o zidire sfântă? Ce înseamnă această pecetluire? Unde ne vom duce după această viaţă lumească? Ce răspuns vom da în faţa Bunului Dumnezeu pentru ţara încredinţată? Dar pentru românii şi româncele care se află sub conducerea lor? Atunci, măcar în ceasul al treisprezecelea, să înţeleagă cu desăvârşire că răspunsul vine de la Bunul Dumnezeu, prin duhovnicii cei iscusiţi. Că dacă vrei să bei o apă de izvor te duci acolo de unde izvorăşte.

Dumnezeu este fără de început şi fără de sfârşit, este omniprezent. Nu avem voie să spunem că suntem într-o epocă modernă, iar valorile se răstoarnă. Noi, dacă le vedem că se răstoarnă, să le punem înapoi, aşa cum Îi place lui Dumnezeu, nu cum le place oamenilor. Este important pentru noi să ştim că Veşnicia Bunului Ziditor a fost, este şi va fi aceeaşi, totdeauna şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

 

Interviu realizat de Laurenţiu Cosmoiu