Revista:

Bătrânul Nectarie Prodromitul

Untitled

Nu este al meu a şti cum şi‑a trăit Părintele Nectarie Lazăr viaţa, dar recunosc că, atunci când am citit cuvintele scrise de gheronda Atanasie şi de Părintele Gherasim la plecarea bătrânului către ceruri, mi‑am dorit să trăiesc măcar restul vieţii în aşa fel încât să grăiască cineva aşa şi despre mine… Părintele Nectarie Prodromitul a plecat la Domnul în chiar ziua Învierii din anul acesta: după ce mai întâi a stat la Liturghie şi s‑a împărtăşit, s‑a grăbit apoi către chilia sa ca să moară…

Părintele Nectarie Lazăr Protopsaltul

Părintele nostru Nectarie a trecut la Domnul în ziua cea luminată a Sfintei Învieri, bucurându‑se de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi bucurându‑ne şi pe noi cu inima lui bună şi sufletul lui împăcat.

Povestea vieţii lui a început pe 12 noiembrie 1934, în lumea cea de sus a Moldovei, în satul Hangu din ţinutul Neamţului. S‑a născut într‑o familie de oameni harnici şi dreptcredincioşi, de care îşi va aminti cu drag toată viaţa. Tatăl, Gheorghe, l‑a învăţat din fragedă pruncie să nu umble cu vicleşug şi să fie harnic, deşi el, Niculae a’ lui Lazăr, îşi amintea că tare i‑a fost greu să se dea pe brazdă, fiind din fire mai năstruşnic. Aici şi‑a făcut loc în viaţa lui mama, Parascheva, care l‑a învăţat să fie ascultător, pentru că „aşa o să‑ţi ajute Dumnezeu în viaţă”.

Tinereţea şi‑a petrecut‑o pe lângă ai săi, lucrând din greu la câmp şi la lemne, în pădure, fiindcă tatăl său s‑a întors din război bolnav de picioare. Trebuind să muncească din greu la ridicatul lemnelor, a făcut la numai 18 ani o „cădere de şale”, care aveau să‑l doară mai apoi toată viaţa.

În 1957, la 23 de ani şi „cu armata făcută”, a intrat în Mânăstirea Sihăstria, în care a şi devenit rasofor. Fiind dăruit de Dumnezeu cu glas frumos, bătrânii monahi l‑au pus să cânte la strană, cu toate că el se necăjea că nu ştia tipicul şi nici cântările pe note. Încet‑încet însă şi cu multă râvnă, a dobândit părintele aşa o pricepere într‑ale psalticii încât multora dintre părinţi le‑a părut rău după el atunci când, cu voia lui Dumnezeu şi împreună cu Iulian Duhovnicul, a plecat în Sfântul Munte.

În 1977, în vremea venirii lor, Schitul Lacu era cel mai părăsit schit românesc athonit. Îngrijindu‑se să nu piară făclia neamului nostru dintr‑acele locuri, Părintele Neofit Negara – ultimul mare vieţuitor de acolo – l‑a chemat pe Părintele Iulian să slujească în schitul Lacu, iar pe Părintele Nectarie l‑a trimis la Provata, unde i‑a slujit pe amândoi bătrânii chilioţi: Visarion şi Veniamin.

Părintele a locuit în chilia ieromonahului Veniamin – Sfântul Ioan Teologul (Cucuvino) –, pe care a şi moştenit‑o după ce bătrânul a trecut la Domnul. Dorind însă a se retrage la schitul românesc Prodromu, a dăruit chilia unor fraţi ai noştri basarabeni, care o au în stăpânire şi în ziua de astăzi.

Eu am vieţuit împreună cu Părintele Nectarie din 1974, de la Sihăstria, şi nădăjduiesc că şi în veşnicie ne vom întâlni, cu mila lui Dumnezeu şi Acoperământul Maicii Domnului. Şi ca frate începător fiind încerca, în felul său blând, să îi atragă pe toţi către biserică, să nu ocolească strana: nici cântările, dar nici citirile, pe care stăruia să le cuprinzi cu mintea de fiecare dată. Spunea că oricâtă oboseală ne‑ar aduce ascultările, să nu lăsăm dragostea către biserică, pentru că doar aşa vom atrage harul şi dragostea lui Dumnezeu asupra noastră.

În tinereţe chiar mi se părea că mă găseşte „numai pe mine” să citesc la Psaltire (şi chiar îmi stătea pe limbă să‑i spun sta uneori!), deşi eram ostenit peste măsură. Mai târziu însă, mi‑am dat seama că Dumnezeu Însuşi era Cel care‑l trimitea după mine şi îmi pregătea astfel creşterea duhovnicească. El îmi spunea mereu că ascultarea, osteneala fizică şi cea duhovnicească trebuie să meargă toate deodată, altfel se poate să ajungi la neizbândă. De multe ori m‑am folosit văzând curajul său în ispite, şi am putut astfel să mă încredinţez că şi acestea sunt îngăduite de Dumnezeu spre folosul nostru. Oricât de mare ar fi fost ispita sau supărarea, vorba lui era mereu „dreasă cu sare”, căutând ca nu cumva să supere pe cineva. Iar de simţea că a greşit cuiva, nu lăsa niciodată să „apună soarele peste mânia sa”, ci îşi cerea iertare într‑aceeaşi zi. Era cuceritor de simplu şi bun şi de aceea nu puteam să‑i refuz nici acum, stareţ fiind, vreuna din micile sale dorinţe (îndreptăţite de cele mai multe ori!). Şi astăzi – în suferinţă fiind – m‑a înduioşat până la lacrimi atunci când a găsit şi pentru mine un zâmbet recunoscător…

Împreună cu Părintele Iulian Duhovnicul au curăţat şi cutreierat cărările acestui capăt de Munte, au slujit Liturghii în multe aşezăminte şi chilii pustniceşti, bucurându‑se întru Domnul de multe haruri şi daruri.

Dacă s‑ar întreba cineva ce îl făcea unic în felul său pe Părintele Nectarie, răspunsul ar veni imediat şi neîndoielnic: inima lui simplă şi curată, ce nu ştia de viclenie. Bunătatea lui şi simplitatea vieţuirii sale l‑au făcut iubit de toţi: de la cei mai aspri iconomi până la cel din urmă frate. Cu graiul său domol şi vorbele sale de duh reuşea să aducă un zâmbet fiecăruia dintre fraţii pe care i‑a şi slujit cu mâinile sale harnice până la bătrâneţile sale cărunte.

Şi chiar dacă a îmbătrânit, glasul său nu şi‑a pierdut din frumuseţe, doar că îl mai lăsau puterile la strană. Nu ne‑a lăsat însă lipsiţi de poveţele şi sfaturile sale, uneori mai încântându‑ne chiar cu câte un tropar sau o stihiră.

El s‑a străduit – având şi părinţi îmbunătăţiţi de la care a putut să înveţe – să fie ca unul dintr‑acei călugări din vechime, aspri cu ei, dar blânzi cu ceilalţi.

Şi aşa a trecut Părintele Nectarie printre noi şi prin lume, cu o smerenie călugărească foarte firesc îmbrăcată, folosindu‑se (fără patimă) şi de cele vechi şi de cele mai noi ale lumii acesteia, mulţumind lui Dumnezeu şi fraţilor pentru toate. Ştia să te îmbucure şi să se bucure ca un copil de orice dar, oricât de neînsemnat ar fi fost, folosindu‑ne astfel pe noi toţi cu mulţumirea lui întru toate.

Ne vom aminti mereu de clipele acestea de după Înviere, când facem ultimul drum împreună cu Părintele Nectarie, pe care ştiu că îl vom purta în suflete împreună cu ziua aceasta de Paşti.

Fie‑ţi ţărâna uşoară, Părinte Nectarie, şi să moşteneşti raiul dimpreună cu sfinţii pe care atâta i‑ai iubit! Iar Maica Domnului, care te‑a primit şi te‑a răsădit în grădina ei, să‑ţi fie bună mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu! Amin!

(Părintele Nectarie Lazăr Protopsaltul)

Acestea au fost cuvintele stareţului Prodromului spuse cu dragoste la căpătâiul unui monah alături de care s‑a nevoit mai bine de patruzeci de ani (!) şi pe care l‑a preţuit mult pentru curăţia inimii sale. Slovele următoare au fost scrise şi tipărite de Părintele Gherasim Prodromitul pentru fraţii din obşte. Din întâmplare, am găsit şi eu în schit un epitaphion dintr‑acesta şi, văzând dragostea cu care a fost scris, l‑am păstrat. Să‑mi fie cu iertare, dar, de dorul şi dragul Părintelui Nectarie, am voit a‑l face cunoscut şi altora…

Bătrânul Nectarie Lazăr Protopsaltul (1934‑2015)

Monahul Gherasim Prodromitul

Naşterea: 12 noiembrie 1934, în comuna Hangu, judeţul Neamţ, România.
Părinţi: Gheorghe şi Parascheva.
Închinovierea: la 23 de ani, în 1957, în Mânăstirea Sihăstria.
Rasofor: în Mânăstirea Sihăstria.
Venirea în Athos: în 1977, împreună cu Iulian Duhovnicul.
Stabilit: la chilia Sfântul Ioan Teologul (Cucuvino) din Provata, ca ucenic al bătrânului ieromonah Veniamin (90 de ani). În 1978, la adormirea bătrânului, rămâne superiorul chiliei. Tunderea în monahism: la chilia din Provata, de către ieromonahul Iulian. În 1979 dăruieşte chilia Cucuvino unor fraţi basarabeni. În 1980 se retrage în schitul românesc Prodromu. Slujire: la strană – protopsalt în biserica schitului.

La adormirea fiecărui om timpul se uneşte din nou cu veşnicia. Omeneşte vorbind, la moartea fiecăruia dintre noi simţi cum ceva din inima ta, o parte din sufletul tău, se duce împreună cu cel care pleacă pe calea fără de întoarcere. Duhovniceşte însă, înţeleg că fie de trăim, fie de murim, ai Domnului suntem.

Însă când Duminica Paştilor şi Ziua Învierii o sărbătoreşti cu fraţii pe pământ şi după aceea te duci să sărbătoreşti şi în cer, luând cu tine ca merinde în traista sufletului Sfânta Împărtăşanie, ce lucru mai poate fi adăugat în cer şi pe pământ, alături de Hristos cu moartea pre moarte călcând?

Singură Dragostea, care nu poate să uite ale sale, va grăi despre Părintele Nectarie din adâncul inimii, aşa cum l‑a cunoscut. Şi mai întâi îţi vei aduce aminte de inima lui bună şi caracterul lui aşezat faţă de noi, cei pe care ne mustra moldoveneşte: „Măi, măi, aşă nu‑mi place că voi, tinerii, sunteţi cam repeziţi…” Apoi îţi aminteşti de dragostea lui pentru muzica psaltică, de repetiţiile şi de caietele lui, şi mai ales poveştile despre marele glas protovaris.

Nu poţi să uiţi nici Viaţa Sfântului Eustatie Plachida, pe care ţi‑a povestit‑o de nenumărate ori – sau te‑a pus să o citeşti tot de‑atâtea ori! –, şi pe care el o retrăia de fiecare dată cu aceeaşi intensitate ca întâia oară.

Şi iarăşi n‑ai să poţi uita mâinile lui harnice şi binecuvântate, care au reparat fiecăruia atâtea lucruri: un pantof sau o curea, o geantă, o lanternă sau un ceas – toate lucrate cu atâta meşteşug încât îţi ziceai că anume pentru tine a recreat lucrul acela ca nou.

De asemenea, de la Părintele Nectarie rămân între noi două preafrumoase candele, ce stau de strajă la icoana Maicii Domnului Prodromiţa; amintirea vocii lui unice şi calde de psalt, cu care ne‑a bucurat inimile; dar mai ales nerăutatea şi calmul lui de neegalat.

Şi ar mai trebui pomenite două lucruri deosebite legate de persoana sfinţiei sale: Deşi adeseori timpul nu are răbdare cu oamenii, pentru Părintele Nectarie noţiunea aceasta nu exista: el ştia în tot ceasul cum să biruiască timpul şi să fie mereu deasupra lui.

Al doilea lucru important: a fost singurul bătrân din obşte care avea totdeauna – prin curăţia vieţii lui, credem – un miros tare plăcut, asemenea busuiocului.

Dar, peste toate acestea – şi încă multe altele câte încap într‑o viaţă de om –, nu ai putea uita marea lui simplitate copilărească şi mulţumirea pe care ştia să o pună într‑o vorbă molcomă, de dincolo de timp: „Că altul moare şi‑aşa n‑are”; iar asta însemna că era mulţumit cu ceea ce primea: fie mult, fie puţin, fie bun, fie rău.

De dincolo de mormânt, Părintele Nectarie ne mulţumeşte tuturor, privindu‑ne pe fiecare în lupta lui, în dorul lui, în biruinţa lui.

Părinte Nectarie, să ai odihnă în ceruri, cu sfinţii pe care i‑ai iubit!

Maica Domnului – care te‑a primit în grădina ei athonită – să îţi fie apărătoare la tronul judecăţii Bunului Dumnezeu!

Monahul Gherasim Prodromitul

Pagini realizate de George Crăsnean