Revista:

„Un ortodox este un ostaş. Înarmat spre apărarea credinței şi a trecutului lui istoric”

Untitled

Avva Justin Pârvu – doi ani de la trecerea în veşnicie

Pragul chiliei Părintelui Justin Pârvu a fost trecut de mulţi români până în anul 2013. Odată cu trecerea sa la cele veşnice, numărul celor ce nu au reuşit să îl cunoască în viaţă a crescut, iar mormântul bătrânului a devenit unul dintre cele mai căutate locuri de pelerinaj şi rugăciune. În curtea mânăstirii ctitorite de Părintele Justin totul pare să fie la fel ca atunci când acesta era printre noi şi ne aştepta pe toţi, ne punea cu polonicul borş cu fasole şi ne asculta cu răbdare păţaniile. Astăzi pare că ascultă la fel, doar vocea lui nu se mai aude, dar cei care i‑au auzit‑o privesc spre fotografiile cu el şi îşi amintesc de cuvintele pe care le rostea. Ne amintim de Părintele Justin în rândurile care urmează prin intermediul unei discuţii din timpul vieţii părintelui, din anul 2005. Îmi spunea dragul meu şi nu înţelegeam de ce. Am observat apoi că aşa vorbea şi cu ceilalţi din preajma lui, fără să facă diferenţe de gen.

Pentru început, v‑aş ruga, Părinte Justin, să îmi povestiţi câte ceva despre copilăria Dvs.

Apoi, dragul meu, din copilăria mea ar fi mai potrivit să povestesc ceva din obiceiurile familiilor care astăzi prea puţin mai ţin seamă de ele. Şcoala avea un program foarte interesant şi plăcut în privinţa cunoaşterii Patimilor Domnului şi sensului acestor patimi în viaţa practică a mamei, a familiei, a casei. Era o sărbătoare mare care se încheia cu Învierea Domnului. Îmi amintesc că în clasă aveam şi câţiva colegi evrei, vreo trei‑patru. Dragii mei, era cu adevărat o pătimire pentru aceşti copii şi acum mă gândesc de multe ori că eram prea sălbatici în comportamentul nostru faţă de ei. Când ieşeam în recreaţie de la orele de Religie şi îi vedeam, săracii, îi luam la bumbăceală şi nu mai stăteau, ferit‑a sfântu’, între noi la pauză. Stăteau fricoşi, refugiaţi, într‑o margine, priveau la noi cum ne jucam, ei nu puteau să participe la bucuria noastră. Tot timpul erau prezenţi la ora de Religie, noi comunicam cu ei, eram printre ei şi cu familiile lor, dar aveam noi, copiii, izbucnirile acestea câteodată.

V‑aţi mai întâlnit cu aceşti copii?

Cum să nu?!… M‑am găsit cu dânşii… Ei au plecat în Israel prin ’38‑’40 când au început legăturile şi formarea statului lor.

Se spune că familia evreului este cea mai bine întemeiată…

Dragul meu, ce se întâmplă? Cum spune cineva că sectanţii au desfiinţat preoţia şi au recreat‑o după cum au desfiinţat şi tradiţia şi au format una proprie, tot cam la fel se întâmplă şi cu treaba asta. O tradiţie pe care o anulează ei şi îşi formează una fondată şi pe a noastră. În faţa acestui atac venit dintr‑o parte şi alta a confesiunilor românul a început să slăbească foarte mult, aşa încât evreul – de altfel ca orice naţie în minoritate – are instinctul de conservare foarte puternic. Mă aflam la seminarul din Cernica şi la această şcoală erau adunaţi din toată ţara elevi, din toate mânăstirile. Erau acolo tineri de cincisprezece‑şaisprezece ani până la douăzeci şi patru de ani. Ei, bine, intram în dormitor şi vedeai îndată: ardelenii cu ardelenii. Erau şi unguri, bulgari şi macedoneni în seminarul ăsta. Grămadă toţi, toţi la un loc! Colo, un alt grup: basarabenii – împreună! Moldovenii împărţiţi ca şi muntenii. Cu unii, cu alţii, peste tot. Mă duceam în grupul basarabenilor şi le spuneam: „Voi, când vă adunaţi câte doi‑trei, faceţi bolşevism; când sunteţi cinci, faceţi comunism.” Oooo! Săreau pe mine, măi, să nu mă vadă! Mă duceam la unguri, la ardeleni: „Mă, voi ce faceţi, ce boscorodiţi aicea? Limba noastră e de aur, vorbiţi limba română!” Era mai elegant să vorbeşti în limba maghiară decât în română cu ungurii. Toate lucrurile acestea au slăbit viaţa noastră ca popor, veneam în faţa acestor minoritari şi noi ne ridicam pălăria. Aceste lucruri au slăbit viaţa de familie a noastră… Iată cum ne sculam noi dimineaţa, căci aşteptam toată noaptea trezirea, să ne spălăm degrabă, să mergem la Înviere, cu hainele pregătite la fiecare. Eram patru‑cinci în casă şi părinţii aveau grijă. Hăinuţele erau aranjate pentru fiecare cu eticheta lui, cu numele lui, asta e a Elisabetei, asta a lui Iosif, asta a lui Grigore, a lui Ioan, le luam, le îmbrăcam repede şi mergeam la spălat… Care rămânea la urmă, lua bănuţu’… Cu ouă roşii în cană ne spălam cu apa aceea, dădeam pe ochi, ne trezeam frumos, mergeam la biserică, iar acolo era zarvă mare cu sunetul clopotelor. Trebuia să mai facă părintele un rând de clopote pentru că se dogeau toate, toţi copiii vroiau să tragă clopotele. Şi veneam acasă cu toată bucuria şi dragostea… Era un şir de lumini de doi kilometri de la biserică şi până acasă. Creştinismul acesta al nostru din casă în casă, „Lumina lui Hristos care luminează tuturor”. Parcă curgea lumina cerească peste sate şi peste oraşe. Ca şi astăzi, de altfel! Şi în tradiţia aceasta frumoasă a vieţii de copilărie am crescut în toată bogăţia aceasta sufletească a grijii unei mame pentru copiii ei. De aceea şi până astăzi numele acesta este într‑adevăr sfânt. Din ea se nasc toţi ierarhii noştri, se nasc mucenicii, geniile, eroii şi martirii neamului. De aceea se duce o luptă mare de a se distruge creştinismul ortodox şi familia. Sărăcia financiară, plecarea tinerilor noştri de rămân satele şi străzile oraşelor goale, pustiite, nu mai vezi decât câte un bătrân ici‑colo care mai vine să‑şi plece genunchii la o icoană. Restul sunt duşi în lumea întreagă, pustiiţi… Nu mai are legătura cu băncuţa lui din faţa casei, cu caierul bunichii care torcea cu fusul, nu mai este fântâna ceea cu cumpănă… Nu mai este cântecul de altădată al ţăranului, doinele noastre…

N‑ar fi şi o parte bună în exodul acesta al românilor?

Măi, ar fi şi o parte bună, dar când îţi pierzi originea e greu să mai faci altă casă. E ca şi cum ai lua să plantezi un pom mutându‑l dintr‑un loc în altul. Dacă pentru o plantă nu e favorabil ca s‑o aduci din Japonia, din China şi să faci din ea medicament, d‑apoi pentru om, care are şi viaţa sufletească… Plantele de la distanţe mai mari de cinci kilometri nu mai sunt valabile, nu mai au sănătatea şi efectul ca cele de pe pajiştile pe care te învârţi. De asta cu medicaţiile astea ale noastre scapi de‑o boală şi dai de cinci.

Părinte, dar românii au ridicat şi biserici prin locurile pe unde trăiesc.

Ei, bine! E un semn bun. Şi la Paris şi la Iordan merg românii cu zece, cincisprezece, douăzeci de preoţi acolo. În spatele Catedralei Notre‑Dame au făcut slujba de Înviere, au aruncat şi crucea, dar nu au sărit oamenii să o scoată, să o vâneze, au prins‑o cu sfoară… E un semn bun, sigur că da! Creştinismul însă nu se cucereşte cu suprafaţa şi cu mulţimea lumii. Creştinismul adevărat se cultivă şi se propovăduieşte cu oameni sfinţi, cu oameni de înaltă trăire şi devotament pentru misiunea creştin‑ortodoxă. Noi putem merge în toată Asia, să ne împrăştiem peste tot, dacă nu este şi valoarea, nu este esenţa creştinismului, trăirea… Aplicarea lui practică o facem de aici, de acasă, de la noi şi se transmite spre străini. De ce a pierdut Catolicismul atât de mult? S‑a extins, s‑a dus, a ieşit din Europa, a plecat în Africa, America, peste tot au făcut şcoli, spitale, orfelinate, chiar partide politice, dar acasă la ei a rămas pustietatea. Uitaţi‑vă ce a rămas în Occident şi ce au ei în lumea întreagă. Cât le trebuie lor ca să repare un creştinism catolic al Franţei de altădată? Sau al Spaniei, al Italiei, patria Catolicismului… Din inimă sunt determinat să gândesc că nu ne prea folosim noi de lucrurile acestea, mai mult ne împrăştiem. Nu ştiu dacă noi avem forţa aceasta, că nu‑i numai să ai preoţi în străinătate, să ai misionari, e nevoie de nişte oameni de talie superioară care să‑i poată stăpâni pe alţii. Ce a făcut Imperiul latin? A cucerit Bizanţul… cu arme! Dar Bizanţul i‑a cucerit spiritual pe romani şi i‑a transformat în creştini. Aşa se întâmplă şi cu noi… 1700, de pildă! Ei ne‑au atacat cu toate forţele, au socotit că suntem în mâinile lor, dar a dat Dumnezeu creştinului ca în răbdarea şi rugăciunea lui, în umilinţa, smerenia lui să‑i cucerească cam pe toţi…

Intelectualii susţin că religia e un limbaj cultural.

Religia creştină este un limbaj divin, este un limbaj care stăpâneşte şi este izvorul tuturor culturilor. Nu poţi pune pe Mântuitorul Iisus Hristos în rândul marilor în ţelepţi, cu Buda, Mahomed, cu oricare religie din lumea aceasta. Creştinismul nostru este de origine divină, dumnezeiască, aşa cum a dovedit‑o în această săptămână… Cele asiatice nu au origine divină, ci sunt concepţii filosofice. Budismul e în situaţia asta, mahomedanismul este o compilaţie între iudaism, creştinism şi ceva din concepţia lor mahomedană. Religia noastră, spre deosebire de celelalte, poate explica fenomenul mare al Învierii Domnului. Nici una nu poate pătrunde în smerenia noastră. Intervenind în 1054 despărţirea celor două Biserici, răsăriteană şi apuseană, a apărut Catolicismul, apoi Lutheranismul, apoi rusismul, materialismul şi toate lucrurile acestea au progresat până la materialismul comunist, socialist.

Există şanse de a se uni cele două Biserici?

Foarte slabe. Unitatea Bisericii nu se face de sus în jos şi la comandă. Unitatea Bisericii se face prin Duhul Sfânt – dacă are cine interveni să‑L capteze, acolo este unitatea! Unde nu‑i Duhul Sfânt nu e unitate! În toate formele în care se zbate lumea, ecumenismul acesta fals, care nu e decât ofrână, o împiedicare a bunului mers al religiilor. Chiar aşa cum sunt ele, dar fără să se răzvrătească una împotriva celeilalte. Eu am trăit în lumea aceasta aproape o sută de ani, dar atâta anarhie şi diavolism cum există la ora actuală, de a ajuns lumea să nu se mai recunoască nici om faţă de om, nu numai religie faţă de religie…

Creştin‑ortodox – adică se află pe cale, dreaptă credinţă… Poate face ortodoxul politică, să se implice în viaţa cetăţii, până la urmă?

Măi, orice creştin poate să facă politica neamului său, a valorilor ortodoxe, a limbii lui şi a simţămintelor lui. Or, un ortodox este în acelaşi timp şi un mărturisitor şi un luptător, dar şi sfinţitor. Ortodox nu înseamnă un bleg îmbrăcat în haine negre şi cu capul în pământ şi cu rasa în cui. Nu! Un ortodox este un ostaş. Înarmat spre apărarea credinţei şi a trecutului lui istoric. Ortodoxul este stăpân la el acasă. El este omul de jertfă al neamului lui. El nu este „totul pentru mine!”, este totul pentru altul, pentru neamul meu. La ora aceasta politica este invers: totul pentru mine, mai puţin pentru celălalt. De asta am şi ajuns noi aici, pentru că nu suntem ortodocşi şi nu avem nici o tangenţă cu viaţa şi cu importanţa sensului neamului nostru. În fond, cine face politica în lumea asta? Şcoala nu are voie să facă politică, nici Armata, nici Biserica… ea are voie numai să grăiască, să spună acolo Ceaslovul şi Psaltirea. Atât! Ce‑i mai mult e împotriva Sinodului. În ceea ce priveşte viaţa politică, o formează lumea aceasta. Roma veche a noastră nu mai cântă, oricum. Oameni fără prea mult căpătâi şi realizări conduc ţara asta a noastră!…

Timpul trecea altfel în preajma părintelui. Îl ascultai dorind să îndrepţi ceea ce observa a fi în neregulă în viaţa ta. Regretai apoi că nu ai pus întrebările prin care să afli răspuns pentru toate câte frământă omul. Lista cu persoanele de la uşa părintelui avea sute de nume şi minutele erau drămuite. Pelerinii se auzeau ca şi acum prin curte, semn că timpul dedicat ţie a trecut şi urmează să intre altcineva. Pe fotoliul de spovedanie al bătrânului atârna lenevos Mişu, un motan pe care, aflat pe patul de spital de la Cluj, părintele a cerut să îl mai vadă. Mişu cel portocaliu a murit de bătrâneţe până să ajungă să‑l mângâie stăpânul căruia i‑a fost atât de dor de el. Acum, ca şi atunci, te poţi bucura de cerul, de brazii şi de firicelul de apă din spatele mânăstirii, de icoanele minunate din biserică… Vocea părintelui nu se mai aude, dar inima lui bate pentru „Evanghelie şi poporul din care se trage”.

Laura Aivăncesei