Revista:

Părintele Dometie Manolache, Sfântul de la Râmeț

Untitled

Dialog cu Înalt Preasfinţitul Serafim Joantă, părintele Stelian Manolache şi domnul Costion Nicolescu

În urmă cu 40 de ani, pe 6 iulie 1975, murea la Râmeţ, cu un sac de pâine în spate, Părintele Dometie Manolache, cel care a refăcut această mânăstire, zidind în ea nu numai cărămizi şi mortar, ci şi mult har venit dintr‑o iubire nebună de Dumnezeu. Pe acest duhovnic al moţilor venit din Bărăgan l‑au îndrăgit de la Părintele Arsenie Boca până la Ioan Alexandru. Toată lumea a văzut în el un om al lui Dumnezeu, capabil de jertfa pe care o pot da doar sfinţii. Iarna, în curtea Mânăstirii Râmeţ, maicile vedeau pe zăpadă, adesea, urme de tălpi goale. Ştiau atunci că Părintele Dometie îşi dăduse din nou bocancii de pomană vreunui sărman şi umbla cu picioarele goale prin ger. Dacă ar fi doar acest episod şi tot ar fi să ne gândim la el ca la un sfânt. Discuţia de mai jos, la care au participat Înalt Preasfinţitul Serafim Joantă, Mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord şi domnul Costion Nicolescu, teolog, a încercat să sondeze viaţa părintelui Dometie, pentru a descoperi urmele trecerii prin ea a Duhului Sfânt.

Domnule Costion Nicolescu, Dvs. nu l‑aţi cunoscut direct pe părintele Dometie, dânsul a murit fără să‑l fi întâlnit vreodată. Şi totuşi, i‑aţi dedicat mult timp şi multă energie pentru a strânge între copertele volumului „Părintele Dometie de la Râmeţ” mărturii despre sfinţenia lui. A fost prima carte care s‑a ocupat în mod sistematic de viaţa lui. De ce v‑aţi asumat această aventură editorială, încercând să popularizaţi un duhovnic mare, dar foarte puţin cunoscut?

Costion Nicolescu: Aşa cum spuneţi, eu nu l‑am cunoscut pe Părintele Dometie, l‑am „ratat” cu un an. În 1976, la un an după moartea lui, eu eram tânăr inginer, soţia mea era însărcinată şi am fost obligat să‑mi iau concediu în luna iunie. Am fost pe la mai multe mânăstiri din Moldova, apoi m‑am dus la Râmeţ, pe urmele unei poezii a lui Ioan Alexandru, care se chema chiar aşa Râmeţi. Şi am ajuns într‑o seară, cu nişte prieteni, târziu, că ei mergeau aşa, nu prea repejor. Ne‑a arătat cineva de sus de pe coamă o luminiţă, unde era mânăstirea. Am ajuns, printr‑o pădure de salcâmi, cu un miros extraordinar; am bătut la uşă, ne‑a deschis o maică şi ne‑am cazat. N‑am stat mult, doar două zile. A doua zi am văzut mânăstirea ‑ în primul rând am dat de o lume de mirese – şi nu folosesc metafore, toate maicile aveau frumuseţea şi entuziasmul unor mirese în momentul nunţii. Călugăria nu este o nuntă asemenea nunţilor din lume, care se petrec şi se încheie aici, ea e o nuntă nesfârşită cu Mirele Hristos, cum bine ştim.

Era în iunie. Măicuţele se pregăteau de hramul mânăstirii ‑ Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – şi se pregăteau şi pentru parastasul de un an pentru Părintele Dometie, toată mânăstirea era ca un stup de albine. Ce m‑a mirat şi, într‑un fel, îţi transmitea un entuziasm, era faptul că părintele era foarte prezent încă ‑ nu era jale, era un dor. Era mult mai bogată mânăstirea în construcţii, în clădiri, decât atunci când o pornise Părintele Dometie, dar faţă de cum este ea astăzi era încă mult mai puţintică, însă cu foarte mult duh şi râvnă. Şi de peste tot, părintele parcă era colo, colo, numai că nu‑l întâlneai tu, dar părea prezent, deşi murise de un an. Plecarea lui la cer a fost un eveniment dramatic. În urmă cu un an fuseseră mari inundaţii, maicile rămăseseră fără alimente, drumul era stricat şi acestea trebuiau cărate cu cârca. Părintele Dometie, întorcându‑se spre casă cu un sac de pâine în spinare, a murit lângă o cruce. A murit în plină putere, la 51 de ani. Un mare duhovnic, un om care a ars total pentru Dumnezeu…

Am înţeles din cartea Dvs. că ceea ce a făcut toată viaţa a fost să ardă la o temperatură ncomparabilă. Omul ăsta nu s‑a cruţat nici fizic, a muncit enorm, a alergat pe munţii aceia, fiind nu doar duhovnic al mânăstirii, ci practic păstor pentru satele de moţi din jur. Ca să ajungă la bisericile lor, trecea dis de dimineaţă prin apele pârâurilor, chiar şi iarna, şi, după aceea, ud până la brâu, slujea în lăcaşurile îngheţate de ger, uscându‑i‑se hainele pe el în timpul liturghiei! Nu şi‑a cruţat nici o clipă trupul.

Nu şi‑a cruţat trupul, locurile sunt acolo destul de aspre. Prima dată, el a fost instituit paroh pentru comuna Valea Mânăstirii, o comună formată din vreo 13 cătune risipite pe văi, 20‑30 de case, poate 50. Avea toate coastele acelea de urcat, de coborât… Şi el nu voia să‑i lase nemângâiaţi pe credincioşi… Era foarte îndrăgit şi cunoscut. Era părintele duhovnic, era şi stareţul mânăstirii, dar partea duhovnicească prevala faţă de cea administrativă.

Au fost câteva lucruri care m‑au sedus de la început la el. Pe de o parte, avea această voioşie duhovnicească pe care n‑o găseşti întotdeauna şi care trebuie să fie caracteristica călugărului adevărat. El spunea aşa: „Călugăr înseamnă chip frumos, să nu fi posomorât şi crispat la chip, că nu e în duhul nostru.” Mi‑a plăcut filonul ţărănesc, păstrat până la capăt. Pe urmă, avea acea delicateţe a sfinţilor despre care vorbeşte Părintele Stăniloae. Delicateţea face parte din structura marilor sfinţi. La Părintele Dometie era o delicateţe faţă de maici, faţă de cei ce veneau; şi putem să exemplificăm în multe feluri, prin multe gesturi, prin comportamente generale, şi prin gesturi ocazionale. El se încadrează la vorba aceea: „Iubeşte şi fă ce vrei.” De exemplu, la rânduiala liturgică, la care unii sunt foarte riguroşi, dacă vedea că lumea e obosită, venită de pe drum, scurta ce se putea scurta – nu esenţialul însă –, ca lumea să poată să se odihnească şi să trăiască slujba în deplină bucurie şi în deplină putere.

Şi cu toate acestea, slujbele lui erau de foc.

Erau de foc, şi era foarte doritor, foarte râvnitor. Şi mai e ceva: dacă îl vedem în poze, arată ca un călugăr rătăcitor – cum aţi spus, îşi dădea bocancii şi hainele de pe el săracilor.

Înalt Preasfinţitite Serafim Joantă, l‑aţi cunoscut în mod direct pe Părintele Manolache. Cum era ca om?

Înalt Preasfinţitul Serafim Joantă, Mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord: Pe mine m‑a impresionat chipul lui blajin, smerit, dar foarte vioi. Îmi amintesc că prima întâlnire cu sfinţia sa s‑a petrecut în timpul unei Sfinte Liturghii săvârşite în aer liber, după care m‑am apropiat de dânsul şi l‑am rugat să mă binecuvânteze pentru a începe studiile de Teologie. Intrând în biserică, după terminarea Liturghiei, ca să se dezbrace de sfintele veşminte, m‑a luat într‑un colţ, m‑a pus în genunchi şi mi‑a pus câteva întrebări, după care mi‑a zis: „Îţi dau binecuvântare să te duci să faci Teologia la Sibiu.” M‑am bucurat foarte mult.

Tot atunci, noaptea, în bisericuţa mânăstirii, a avut loc călugărirea surorii Părintelui Stăniloae, sora Reveca, devenită monahia Rafaela. A avut loc în biserica mânăstirii, cu uşile încuiate, pentru că părintele şi măicuţele care erau atunci cu dânsul se temeau de Securitate. Mânăstirea încă nu era recunoscută oficial, funcţionau practic clandestin. Părintele era slujitor în parohiile învecinate, dar la Râmeţ mânăstirea nu exista, fusese desfiinţată în 1959 prin Decretul 410.

De părintele se ataşaseră nu numai măicuţele, care au venit tot mai multe pe lângă dânsul, ci mai cu seamă credincioşii din zonă şi din alte părţi, tocmai pentru că avea un cuvânt cu putere multă şi era foarte detaşat de lucrurile materiale. Îi ajuta pe bieţii oameni cu cuvântul, cu spovedania, cu Sfântul Maslu, dar îi ajuta şi cu tot ce avea, îşi dădea hainele de pe el. N‑am mai întâlnit în viaţa mea un om atât de milostiv, atât de jertfelnic, un om care nu se preţuia pe el însuşi, ci îşi punea sufletul pentru mânăstire, pentru măicuţe, pentru oameni. Tocmai de aceea a şi murit înainte de vreme, pentru că nu s‑a preţuit pe el însuşi, şi este semn de mare sfinţenie lucrul acesta.

Aţi pronunţat un cuvânt destul de mare, dar mărturisesc că eu mă gândesc la el în felul acesta, deşi nu l‑am întâlnit. Credeţi, aşadar, că Părintele Dometie ar putea fi sfânt şi deci ar putea fi canonizat de biserică?

El este fără nici o îndoială sfânt, iar dacă Biserica ar recunoaşte lucrul acesta şi l‑ar canoniza n‑ar avea decât de câştigat. Pentru că, cu cât Biserica promovează în calendar sfinţii noştri contemporani, sfinţi pe care i‑am cunoscut mulţi dintre noi, cu atât mai mult are de câştigat, în sensul că ei sunt exemple vii pentru credincioşii de astăzi. Noi îi cinstim pe sfinţii vechi pe care îi avem în calendar, sfinţi de alte naţionalităţi; cred că e cazul să înmulţim sfinţii noştri contemporani. I‑am declarat sfinţi pe unii din istoria noastră recentă, şi foarte bine am făcut, pentru că până în 1990 foarte puţini sfinţi am avut dintre românii noştri. După 1990 s‑au declarat mai mulţi sfinţi, dar mai cu seamă din trecut. Dar trebuie să ne aplecăm şi spre sfinţii contemporani, sfinţii vremurilor noastre, şi au fost şi sunt atât de mulţi, începând cu marii noştri duhovnici: cu Părintele Paisie Olaru, cu Părintele Cleopa Ilie, Părintele Arsenie Boca, Părintele Petroniu Tănase, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Macarie de la Pasărea şi câţi alţii! Eu cred că dacă i‑am trece în calendar, credincioşii noştri s‑ar entuziasma şi s‑ar întoarce mult mai mult la Dumnezeu. Este nevoie de un reviriment spiritual profund, pornind de la valorile noastre proprii. Când mă gândesc că atâtea pelerinaje se fac în Grecia, la sfinţii de acolo, Nectarie şi toţi ceilalţi, când noi avem sfinţii noştri, care nu sunt deloc mai mici şi nu sunt mai puţin ajutători decât sfinţii din alte părţi ale Ortodoxiei. Tot aşa de ajutători sunt dacă noi îi cinstim, îi venerăm, alergăm la sfintele lor moaşte, la locurile pe unde au trecut. Importantă este credinţa noastră şi evlavia pe care o avem faţă de aceşti sfinţi, rugăciunea pe care le‑o adresăm. Încă o dată: nu e nevoie să facem drumuri aşa de lungi când avem în mijlocul nostru atâţia sfinţi!

Înalt Preasfinţia Voastră, şi există pentru Părintele Dometie Manolache o iniţiativă în acest sens? Adică ar putea fi început un procedeu oficial de canonizare?

Fără îndoială. Dar eu cred că nu se va înainta un dosar separat; eu cred că ar trebui să se procedeze la o canonizare a cuvioşilor părinţi români, a marilor duhovnici din secolul XX, de pildă. Eu cred că s‑ar putea declara mai mulţi sfinţi cuvioşi duhovnici ai noştri din secolul XX, între care, fără îndoială, ar trebui să fie şi Părintele Dometie şi mulţi alţii. E adevărat că Biserica este foarte atentă să nu declare sfinţi, oameni care ar putea fi contestaţi. Biserica nu declară sfinţi foarte uşor, dar cred că e momentul acum să îi declarăm mai uşor, că ei sunt sfinţi fără nici o îndoială. Să ne gândim în primul rând la Părintele Arsenie Boca, la al cărui mormânt a luat naştere un pelerinaj uriaş, cum ştie toată lumea, unic în toată istoria Ortodoxiei, nu numai a celei româneşti.

…care s‑a amplificat aşa, din nimic, în câţiva ani.

Tocmai, tocmai! Dar acelaşi lucru se întâmplă şi la mormântul Părintelui Cleopa Ilie, la cel al Părintelui Paisie Olaru – e foarte mare evlavia oamenilor care i‑au cunoscut pe aceşti mari părinţi ai noştri. Şi chiar dacă n‑au fost cunoscuţi, ei sunt absolut sfinţi, nu este nici o îndoială. Încă o dată: Biserica nu are decât de câştigat prin declararea lor ca sfinţi.

Sper ca iniţiativa de care spuneţi să se şi concretizeze, în anii ce vin.

Să ajute Dumnezeu, să ne rugăm, că Dumnezeu le rânduieşte pe toate şi le împlineşte pe toate prin rugăciunea noastră, prin aşteptarea noastră profundă. Să existe strigătul nostru din adâncuri spre Dumnezeu ca El să populeze calendarul nostru cu sfinţi de‑ai noştri români.

Domnule Costion Nicolescu, spuneaţi că îmi veţi relata un episod cu totul deosebit, legat de milostenia părintelui, care îşi dădea şi hainele de pe el.

Costion Nicolescu: Da, şi despre smerenia lui în general. Părintele Dometie a fost, să spunem, frate de călugărie cu Leonida Plămădeală, viitorul călugăr şi Mitropolit Antonie Plămădeală, un om de mare cultură şi un fin observator al vieţii călugăreşti şi al vieţii spirituale în general. Şi când părintele Dometie venea la Bucureşti la cursurile de doctorat, vlădica Antonie îl invita să stea la el, ca vechi colegi, prieteni chiar, pentru că îl iubea nespus. Şi se spune că l‑a primit în apartamentele lui de aici, pe atunci era vicar patriarhal Părintele Antonie, şi l‑a culcat într‑un pat frumos, cu aşternut. Noaptea, când a vrut să iasă la baie, vlădica s‑a împiedicat de ceva pe jos: era Părintele Dometie care se culcase pe duşumea. Pe urmă, tot părintele Antonie povestea că, în mai multe rânduri, când venea Părintele Dometie cu rasele lui ponosite, îi dădea cadou una nouă, că îşi putea permite. Data viitoare însă părintele Dometie venea tot cu una veche, că pe cea bună o dădea milostenie. Apoi spuneau maicile că odată îşi dăduse ghetele şi trebuia să meargă să slujească, dar era desculţ. Până la urmă a luat nişte papuci ai părintelui Filotei cu care slujea acolo. Dar el avea piciorul mic, era mic de statură, iar papucii părintelui Filotei erau uriaşi. Şi l‑au întrebat: „Cum mergi părinte Dometie la slujbă aşa?” Iar el le‑a răspuns: „Lasă, n‑aveţi treabă voi.” Era de un firesc total, nu avea nimic crispat, şi toate virtuţile călugăreşti – feciorie, sărăcie – erau trăite la intensitate maximă.

Părinte Stelian Manolache, sunteţi nepotul Părintelui Dometie Manolache. Cum era omul, dincolo de tot ce ştim din cărţi?

Părintele Stelian Manolache: Înainte de toate, trebuie să ştiţi un lucru: Părintele Dometie era o personalitate polivalentă, avea o îmbinare din tot ce este ADN‑ul nostru românesc: bunătate, spiritualitate, dăruire. Eu am avut marea şansă de a fi educat de Părintele Dometie, pentru că la o vârstă foarte fragedă am rămas orfan de tată şi el s‑a ocupat de educaţia mea, dar şi de a nepoţilor pe care i‑a mai avut. De altfel, s‑a ocupat nu numai de educaţia noastră, a familiei, ci şi a multor studenţi şi studente, oameni care apoi au absolvit studii superioare, a fost un om care a fost foarte preocupat de ceea ce lasă în urma lui.

Ca om, era foarte exigent cu el, dar în acelaşi timp şi cu noi. Era şi foarte bun, dar în acelaşi timp şi foarte sever, pentru că ştia că numai cu o anumită severitate şi un anumit mod de a fi te poţi impune în faţa celorlalţi. Un lucru foarte impresionant pentru cei care am făcut parte din cercul de apropiaţi ai Părintelui Dometie este faptul că niciodată nu i‑am spus, de exemplu, „unchiule”; nu i‑am spus decât „părintele”. Pentru că asta era pentru noi! Pentru că aşa s‑a impus, dar nu numai în faţa noastră, a nepoţilor. Şi fraţii care erau mai mari decât el, şi chiar părinţii lui – mamaia, mama părintelui de exemplu, care a devenit şi ea apoi maica Filotimia, niciodată nu‑i spunea „Steliane” sau „Stelică”, ci îi spunea „Părinte Dometie”. Şi ceea ce spunea dânsul era lege! Pentru că el avea un asemenea discernământ şi o asemenea capacitate de distingere, şi a gândurilor, şi a căii celei drepte întru bine, adevăr şi frumos, încât nu puteai să ai contraargument.

Cristian CURTE