Revista:

„În jurul Părintelui Sofian simțeai aroma sfințeniei” – interviu cu ieromonah Mihail Stanciu

Untitled

13 ani au trecut de când Părintele Sofian Boghiu a trecut spre cer din chilia a aflată la Mânăstirea Antim din Bucureşti. Între timp, mormântul său de la Mânăstirea Căldăruşani a devenit un loc de pelerinaj discret pentru cei care îi caută încă prezenţa luminoasă. Noi am încercat să o desluşim printre amintirile ieromonahului Mihail Stanciu, unul dintre ucenicii pe care Părintele Sofian Boghiu i-a format în mod direct, ca stareţ al micuţei obşti pitită în spatele blocurilor cenuşii ridicate pe marginea Bulevardului Unirii, fost Victoria Socialismului. Grupul de tineri monahi, pe care marele duhovnic al bucureştilor a reuşit să-l închege la Antim după evenimentele din decembrie 1989, a fost cea mai bună dovadă că din încleştarea dintre comunism şi Rugul Aprins cel din urmă a ieşit victorios. Pe deplin.

Părintele Sofian a fost un născător în duh al oamenilor care veneau să Îl cunoască pe Hristos. A pictat multe mânăstiri şi biserici, dar a „zugrăvit” şi chipul lui Hristos în inimile credincioşilor. A fost, înainte de orice, un iconar de suflete. Prin toată viaţa lui duhovnicească, prin căldura cu care îi întâmpina pe credincioşi când veneau la spovedanie, prin slujirea liturgică excepţională, prin cultura lui vastă şi prin ortodoxia mărturisirii sale, Părintele Sofian a strălucit în această ambianţă a Bisericii Ortodoxe Române cu slavă mare.

Părintele Sofian îşi acoperea, îşi îmbrăca toate gesturile, toate lucrările sfinte şi sfinţitoare şi totodată şi gesturile cotidiene cu o extraordinară smerenie. Plutea în jurul lui aroma sfinţeniei. Noi, când l-am cunoscut, ca studenţi care veneam la slujbele de la Mânăstirea Antim, am fost cuceriţi la început de strălucirea luminii de pe chipul Părintelui Sofian, de seninătatea privirii şi de odihna pe care o simţeai doar privindu-l, ascultându-l şi înţelegând cuvintele lui. Era prin ’94 când am venit prima oară, la Canonul cel Mare din timpul Postului Mare, şi acele slujbe extraordinare m-au marcat şi m-au atras foarte mult la Mânăstirea Antim. Eu aveam duhovnic în Târgovişte, de unde sunt de fel, dar de atunci m-am ataşat mai mult de această mânăstire.

La ce facultate eraţi student în vremea aceea?

Eram student la Automatică, în cadrul Politehnicii Bucureşti şi veneam cu ceilalţi colegi din ASCOR sau din facultate, veneam cei care simţeam chemarea lui Dumnezeu la bucurie, la întărire duhovnicească, la luminare.

Aţi trecut vreodată pe la scaunul de spovedanie al părintelui?

Da, deşi eram la început fiul duhovnicesc al Părintelui Adrian, alt mare stâlp al Ortodoxiei româneşti, după ce am intrat în obşte la Antim, dar şi înainte, m-am spovedit la Părintele Sofian, dar apoi în obşte veneam la el cu toţii ca şi fii duhovniceşti ai lui, şi primeam sfaturi, poveţe, îndemnuri, întăriri în viaţa noastră monahală.

La Antim au fost doi mari bătrâni care au ţinut obştea după 1990, Părintele Sofian Boghiu şi Părintele Adrian Făgeţeanu. De altfel, prin Mânăstirea Antim au trecut multe din marile figuri ale duhovniciei noastre formate în perioada interbelică: Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Petroniu Tănase, părintele Benedict Ghiuş, Părintele Daniil Sandu Tudor…

Părintele Vasile Vasilache… A fost şi perioada Rugului Aprins care i-a adus în mânăstire aceşti mari părinţi.

Dat fiind că aţi cunoscut mulţi duhovnici până acum, aţi cercetat şi Muntele Athos, şi Grecia, aş dori să vă întreb ce avea deosebit Părintele Sofian? De ce credeţi că veneau oamenii să se spovedească la el şi nu la alţi duhovnici?

Părintele Sofian a împlinit cel mai bine cuvântul Sfântului Serafim de Sarov: „Găseşte-ţi pacea şi în jurul tău se vor mântui mii de oameni”. Iradia linişte, dar nu liniştea unei tăceri mormântale, ci o linişte senină, în care auzeai sensurile profunde ale glasului dumnezeiesc. Aşa cum, în timpul rugăciunii, Dumnezeu ne grăieşte în tăcere şi în linişte, aşa în jurul părintelui Sofian, în acea ambianţă liniştitoare, senină a prezenţei lui, simţeai aroma sfinţeniei.

Părintele Sofian a trecut prin multe încercări şi era un om foarte răbdător, un om smerit, un om care trăia Ortodoxia în calităţile ei fundamentale. Aşa cum spunea şi el, trăsăturile fundamentale ale Ortodoxiei sunt smerenia şi dragostea. El L-a iubit pe Hristos, L-a cunoscut, L-a urmat în viaţa lui şi a căutat să imprime atât în sine, cât şi în fiii săi duhovniceşti chipul lui Hristos pe care îl căuta tot timpul prin rugăciune. Părintele Sofian a fost, zic eu, o efigie a smereniei şi a dragostei. A fost de fapt un mare isihast. Deşi nu participa în mod activ, ca Părintele Daniil Sandu Tudor, la întâlnirile de la Rugul Aprins, Părintele Sofian trăia rugăciunea inimii şi o transmitea, ca duhovnic, ucenicilor săi, o prezenta ca şi cale de unire a noastră neîncetată cu Dumnezeu. Învăţase asta de la Părintele Ivan Kulîghin, cel care a venit de la Optina şi care i-a şi iniţiat, să zicem, în primii paşi în lucrarea rugăciunii inimii pe cei din Rugul Aprins. Părintele Sofian avea şi un epitrahil lăsat de la Părintele Ivan Kulîghin.

Şi acest epitrahil s-a păstrat?

Da, l-a păstrat Părintele Sofian şi acum este la Părintele Irineu, un alt ucenic al Părintelui Sofian, care acum ridică o mânăstire în Apuseni.

Părinte, în sfaturile Părintelui Sofian sunt lucruri pe care poate că le întâlneşti şi la alţi părinţi, sunt scrise adeseori în Filocalie, dar e ceva aparte atunci când le rosteşte el.

Părintele Sofian trăia Evanghelia Mântuitorului şi îndemnul Lui la răbdare, pătimind tot felul de experienţe care l-au făcut să agonisească în timp această smerenie. Mi-a plăcut că părintele spunea că smerenia este un dar al Duhului Sfânt, care vine ca urmare a rugăciunii neîncetate, a rugăciunii foarte adânci şi insistente şi a înfrânării, faţă de blândeţea firii, să zicem, pe care o au şi oamenii mai puţin credincioşi, mai puţin practicanţi, dar care ţine de fire. Smerenia lui Hristos şi smerenia sfinţilor vine ca un dar al Duhului Sfânt, vine dintr-o înţelegere profundă a tuturor lucrurilor. Este acea atitudine constantă, stabilă, care te face să nu te clatini în faţa ispitelor, în timpul prigonirilor sau în timpul bucuriilor. Este atitudinea de simţire a prezenţei lui Dumnezeu şi totodată de simţire şi mărturisire a micimii proprii.

Părintele chiar s-a rugat întreaga viaţă, a intrat în monahism de la 14 ani, aşa că nu ştiu să fi fost vreun crâmpei din maturitatea lui care să nu fi fost scăldat în rugăciune. A fost, propriu-zis, monah toată viaţa lui.

Da, a trecut prin această şcoală a mânăstirii, apoi a acumulat experienţă şi în şcoala teologică, şi în şcoala de la Belle Arte, pentru că a făcut şi Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia pictură bisericească. Cred că marea lui agoniseală duhovnicească a fost în cadrul „academiei” de la Rugul Aprins şi în perioada temniţei. Cum părintele ne spunea adeseori, i-a prins bine puşcăria pentru că l-a scuturat de preocupări şi de grijile exterioare şi l-a adâncit în rugăciune.

Şi a fost cu atât mai roditoare în sufletul lui cu cât el realmente nu a avut nici un fel de contingenţă politică, adică nici măcar nu era un opozant direct al regimului comunist. El trăia în Împărăţia lui Dumnezeu încă de aici. Şi probabil că asta i-a deranjat foarte tare şi pe comunişti.

Părintele era într-un marş neîncetat către Împărăţia lui Dumnezeu, un marş tăcut, dar maiestuos şi sobru, pe care nu îl suportau comuniştii. Cu toate astea, informatorii care îl urmăreau aveau numai cuvinte laudative despre el, îl cunoşteau ca fiind un om serios, muncitor, un om tăcut şi care nu se implica în polemici de nici un fel – asta scrie chiar în dosarul lui de la CNSAS, de la Securitate. Părintele Sofian are acolo multe mărturii ale altora despre el, că tot timpul era pe schelă, pictând biserici, sau la slujbe; doar seara se retrăgea la chilie şi se odihnea.

Nici duşmanii nu-i găseau cusururi. Să ajungi la o aşa culme a sfinţeniei – probabil că părintele va fi şi canonizat – încât nici măcar prigonitorii tăi să nu îţi poată găsi vicii.

Aici este darul lui Dumnezeu şi măreţia sfinţeniei Părintelui Sofian. El tot timpul era înveşmântat în discreţie, nu i-au plăcut gălăgia, zgomotele, reflectoarele. Când eram studenţi, el venea destul de greu la întâlnirile şi conferinţele ASCOR-ului.

Ştiu că părintele Teofan, pe atunci Tudor Popescu, aproape că l-a păcălit pentru a-l aduce la o conferinţă la Drept. Părintele Sofian credea că e o întâlnire cu doar câţiva studenţi, iar când a văzut sala aceea imensă plină ochi, a vrut să dea înapoi, dar, pentru că promisese, şi-a onorat promisiunea.

Eu cred că Dumnezeu ni l-a dăruit nouă, poporului român, pe Părintele Sofian. Cred că El dă ca daruri şi oameni sfinţi, cum au fost părinţii noştri duhovniceşti: Părintele Sofian, Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc, şi toţi părinţii care au pătimit încercări grele în perioada comunismului şi care ne sunt ca lumini, ca sfetnici şi stâlpi de sprijin pentru vremurile acestea în care trăim. Şi noi adunăm mărturii pentru a mărturisi şi public, pentru a afirma oficial sfinţenia Părintelui Sofian.

Dar Patriarhia Română nu are pe rol cazul canonizării lui.

Ba cred că da, pentru că noi asta facem acum, adunăm mărturii de la oameni, de la credincioşi despre Părintele Sofian. Asta arată că Părintele Sofian ajută cu rugăciunea şi în România, şi în Basarabia, şi în lumea întreagă.

El a avut mare putere în rugăciune şi mare trecere la Dumnezeu tocmai prin faptul că se dăruia mult celorlalţi, se ruga mult pentru alţii şi ne învăţa şi pe noi să ne rugăm pentru alţii, de aceea cred că această mişcare de recunoaştere a lui ca sfânt, ca şi bineplăcut lui Dumnezeu, vine să confirme faptul că el stătea mereu în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea şi acum se bucură de prezenţa lui Dumnezeu, de Lumina Lui şi ne ajută şi pe noi de acolo.

Ar fi frumos ca, dintre toţi marii duhovnici de secol XX – şi am avut foarte mulţi –, Părintele Sofian să fie primul canonizat. Aţi mai enumera în lista aceasta a marilor părinţi de secol XX şi alte nume?

Bineînţeles: Părintele Paisie Olaru, Părintele Cleopa, Părintele Arsenie Papacioc, Ioanichie Moroi, pustnicii din zona Neamţului, apoi mărturisitorii din temniţele comuniste… Eu zic însă să nu ne grăbim, dar fi bine să ne cumulăm eforturile şi să strângem aceste mărturii şi ale contemporanilor lor, şi ale urmaşilor care nu i-au cunoscut personal, dar s-au bucurat de mijlocirea lor la Dumnezeu.

Dacă tot am vorbit de canonizare: mormântul Părintelui Sofian se află la Mânăstirea Căldăruşani de lângă Bucureşti. Dacă cineva vrea să meargă, să spună o rugăciune, să aprindă o lumânare, acolo îl găseşte, în cimitirul acela smerit şi umbrit, parcă, de liniştea şi de smerenia părintelui.

El e viu în Duhul Sfânt şi ne ajută pretutindeni. Mormântul acela e încă o dovadă a smereniei Părintelui Sofian, care ne cheamă acolo la simplitate, într-un loc pe care el şi l-a ales încă din tinereţe.

Cristian Curte