Am simțământul unei istovitoare pierderi pe cale să demoleze nu numai ființa individuală a românului ci chiar ființa întregului ansamblu social românesc: suntem obosiți din punct de vedere politic, nu mai avem reacție, nu mai știm ce se întâmplă, sau nu mai vrem să știm aceasta ! Absurd este tocmai faptul că nu mai avem măsura cât de mică a demnității de neam. Ne subapreciem, ne umilim atunci când nu ar fi cazul, ori pur și simplu luăm drept firească lamentația noastră fără de sfârșit.
Nu mai pot suporta să aud că românii sunt hoți, că sunt leneși, că sunt bețivi, că sunt oameni de nimic, ori că nu se pricep la nimic. Cine nu vede dincolo de acest spectru opac din punct de vedere moral, dincolo de acest ecou redundant – absolut diversionist – al știrilor noastre de toată ziua, nu va înțelege cu adevărat motivele de speranță pe care le poate avea nația noastră. Din păcate am fost antrenați să nu mai vibrăm la valorile reale, la motivațiile noastre identitare. Numele de român subminat clipă de clipă de tentația aproape reflexă a complexului de inferioritate nu-și mai găsește locul meritat în catalogul rezonant al vreunei demnități posibile.

        Ce dacă avem sute, poate mii, de tineri intelectuali – profesori, ingineri, medici, informaticieni, matematicieni, fizicieni, cercetători, inventatori – angajați în instituții prestigioase din străinătate ?! Ce dacă avem artiști de primă mână în lumea teatrală, în domeniul muzicii, al operei, al artelor plastice ?! Ce dacă avem meseriași de excepție în domeniul construcțiilor, mobilierului, arhitecturii, artei populare ?! Ce dacă avem universitari cu ample studii doctorale în țară și în străinătate, cercetători, academicieni, experți în domenii de avangardă ale tehnicii sau ale științelor ?! Ce dacă avem o istorie precum a noastră, o zidire spirituală precum cea a noastră, cu care s-au îngrădit peste timp neamul acesta ?! În ochii străinilor noi suntem umili, pribegi, lepădați, cu chipul rușinii bine ascuns în sân, grijind a nu părea nici prea mult patrioți și nici prea de tot români.

        E-așa de greu să ai demnitate între neamurile pământului ?! E greu să spui: da, sunt român !? Și să mai chemi pe unii și pe alții dintre cei ce-ți batjocoresc numele să ia aminte că nu ești nici țiganul care fură din magazinele pariziene și nici cerșetorul întins pe podeaua metroului londonez ?! Câtă surprindere ar fi pe chipul acelor batjocoritori ai numelui tău să afle că nu ești nici mujicul și nici grețosul și nici lepădătura despre care scriu ziarele lor sau despre care dezbat jurnaliștii la Tv ?! Dar dacă noi nu strigăm, cine să ne audă ?

        A fi român e un act de demnitate, iar cel care subapreciază asta își neagă rădăcinile.

        Stimă pentru identitatea de neam, iată marea urgență politică !

Click aici pentru a va intoarce in pagina de editoriale.