20 ianuarie - Sf. Eftimie

 Acest cuvios parinte, Eftimie cel Mare, a trait pe vremea imparatului Gratian. S-a nascut in Melitina, in cuprinsul mitropoliei Armeniei, din pantece sterp si neroditor, ca si sfantul Ioan Botezatorul. Parintii lui, Pavel si Dionisia, erau oameni cucernici. Numele si l-a primit potrivit cu fagaduinta de sus, caci pe cand parintii lui se rugau sa aiba fii, glas de sus a venit spunandu-le sa se bucure si sa fie cu voie buna (iar numele Eftimie pe elineste inseamna voie buna).

Dupa moartea tatalui sau, a fost dus de maica lui la Evtroiu, marele episcop al Melitinei, si acesta l-a randuit in ceata clericilor. Avand aplecare catre invataturile cele sfinte si intrecand in nevointe si in savarsirea faptelor bune pe toti cei deopotriva cu el, a fost silit sa se hirotoniseasca preot si sa primeasca purtarea de grija a sfintelor manastiri si schituri. Cand a ajuns in varsta de 29 de ani, s-a dus la Ierusalim si s-a salasluit intr-una din pesterile din munte, impreuna cu cuviosul Teoctist (praznuit la 3 septembrie). Aci a izbavit pe multi din boli grele. Se zice ca si el a hranit, cu putine paini mici, patru sute de oameni calatori, care venisera la manastirea lui. Si pe multe femei, care nu nasteau le-a facut roditoare, cu ruga lui, asa cum si el, cu puterea lui Dumnezeu, se nascuse din cea care vreme indelungata fusese stearpa. Ca si Ilie a deschis portile cerului si a tamaduit pamantul de nerodire. Stralucirea launtrica a sufletului acestui cuvios a vadit-o si stalpul de foc, care se pogora din cer, cand cuviosul slujea, si sta langa el pana se sfarsea Sfanta Jertfa, vazut fiind de toti cei din jurul lui.

El vedea cu mintea si gandurile celor ce se apropiau de Sfanta Cuminecatura, cunoscand pe cel ce venea cu cugetul curat si pe cel ce era intinat, iar acesta era semnul curatiei celei mai desavarsite. Acest fericit ajungand la nouazeci si sapte de ani s-a mutat catre Domnul, in zilele imparatului Leon cel Mare. Era cuvios la chip; la fire fara de rautate, alb la fata, vioi la trup, dar stapanit, carunt la par si avea barba lunga pana la brau. Se mai spune despre el ca, la moartea unui calugar care trecea drept om intelept si infranat, dar care in fapt era cu totul altfel, fericitul a vazut un inger tragandu-i sufletul din el cu o sulita, si a auzit si glas care vadea faptele rusinoase cele ascunse ale monahului.