Parastasul de 3 ani, de la trecerea la Domnul, a Părintelui ION IONESCU

            Motto: ,,Noi facem rugăciuni pentru cei adormiţi, în fiecare an,

în ziua morţii lor… sărbătorind ziua naşterii lor întru Domnul.”

(Tertulian şi Sf. Policarp al Smirnei)

            Drept măritori creştini,

            Viaţa noastră pământească este trecătoare, ea este o pregătire pentru viaţa veşnică. Moartea nu este un sfârşit, ci un adevărat început, căci orice moarte e o înviere şi orice apus e un nou răsărit. Viaţa care rămâne după moartea noastră trupească, aceea este nemurirea sufletului, vieţuirea lui în veşnicie, pentru că trupul se întoarce în pământul din care a fost luat, iar sufletul merge la Dumnezeu, Care l-a dat (Ecc. 12, 7).

            ,,Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El… Străluci-vor în ziua răsplătirii… cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1-5, 7, 9).

            Ei au aflat izvorul vieţii şi uşa raiului, au ajuns la viaţa cea neîmbătrânitoare şi pururea veşnică sfinţilor, au dobândit moştenirea cea dorită, cu frumuseţea cea dintâi, iarăşi fiind împodobiţi, căci drepţii ca luminătorii strălucesc în rai, prin Iisus Hristos, prin Care, neamul omenesc a aflat mântuire, bucurie la toată lumea aducând.

            Dincolo de moarte găsim pacea, liniştea, odihna, acolo este rudenia noastră cea trecută din viaţă, acolo este neamul nostru cel adormit, întru nădejdea Învierii.

            Biserica trăieşte comuniunea sfinţilor la zilele cinstirii lor, dar şi a slujitorilor şi credincioşilor, pomenindu-i în rugăciunile ei, fiind astfel readuşi în prezent, fiind contemporani cu noi. În cadrul Sfintei Liturghii se extinde o familiaritate între noi şi sfinţi, mucenici, Maica Domnului, drepţi şi chiar rudele noastre, pregustând astfel, împărăţirea lui Dumnezeu, încă din această viaţă.

            Iubiţi credincioşi,

A trăit pe pământ, un om, un preot, cu o râvnă impresionantă. El predica cu putere multă, spre vestirea Evanghelie Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Se ruga cu lacrimi izvorâte din adâncul sufletului, un suflet pe cât de mare, pe atât de încercat. Despre acest slujitor al Altarului, despre un martor al iubirii dumnezeieşti, vom vorbi, reiterând experienţa sa duhovnicească bogată.

De trei ani de zile, ne este dor de Părintele Ion Ionescu, cel care şi-a luat rămas bun de la noi, cu nădejdea revederii în împărăţia lui Dumnezeu. Ne-am supus acestei  grele despărţiri, lăsând să vorbească numai tăcerea.

Viaţa omului se aseamănă, într-un fel, cu anotimpurile anului. Astfel, părintele a trecut prin primăvara copilăriei, prin vara tinereţii, prin toamna maturităţii, iar apoi prin iarna bătrâneţii, a neputinţelor, dar şi a înţelepciunii.

Încă din copilărie a simţit chemarea lui Dumnezeu, această vocaţie fiind observată şi de către consătenii săi, care, văzându-l tămâind, la parastasul bunicului, au mărturisit că va ajunge cu siguranţă preot.

La Sfânta Liturghie, îi pomenea mereu pe Horea, Cloşca şi Crişan, întrucât Horea era strămoşul său, care a ,,profeţit” că un urmaş al său îi va pomeni în Munţii Apuseni (loc unde părintele a slujit).

În perioada comunistă, a fost ridicat şi anchetat pentru biblioteca sa religioasă, trăind zile de coşmar.

Mai târziu este numit consilier cultural al Mitropoliei Olteniei, director al seminarului din Craiova şi preot la biserica ,,Hagi Enuş”. În 1971 este chemat în cadrul Administraţiei Patriarhale, ca inspector general şi numit de către Patriarhul Justinia, director al Seminarului teologic ortodox din Bucureşti şi preot paroh la biserica ,,Mărţişor”, biserica de suflet a părintelui Mihai Tătărâm şi a poetului Tudor Arghezi. În această perioadă şi-a pierdut cele două fiice, umblând pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, luând în viaţă, crucea ca pe un jug şi urmând lui Dumnezeu cu credinţă, conştient fiind de îndemnul Mântuitorului: ,,În lume, necazuri veţi avea, dar  îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! ”( In.16, 33).

De cel mai multe ori, Dumnezeu ne ajută, nu risipind norii încercărilor, ci dându-ne puterea de a înfrunta încercările şi necazurile.

Părintele a trăit în mijlocul oamenilor, fiind o pildă vie a credinţei, datorită trăirii celor predicate. Simţim cum duhul părintelui veghează asupra noastră, prin bogăţia tâlcurilor ce le-a semănat în cuvintele vii, ce ne răsună şi astăzi în urechile noastre duhovniceşti. Toate acestea erau rostite cu o dragoste şi bunătate al căror fior nu poate fi uitat. Delicateţea şi harul cu care îl dăruise Dumnezeu erau o binecuvântare, vorbirea  lui era impregnată de credinţă şi de speranţă, creatoare de atmosferă optimistă şi de încredere în Dumnezeu.

Eu, personal, îi sunt veşnic recunoscător pentru binecuvântarea, încurajarea, îndrumarea şi pentru rugăciunile sale spre a deveni slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor.

Gânduri, sentimente de preţuire au rămas în sufletele noastre, cei pe care Dumnezeu ne-a învrednicit să-l auzim pe părintele nostru drag.

Avea un mod absolut unic de a transmite mesajul pericopei evanghelice prin predica sa, care învăluia, cucerea şi ne înălţa spre cele cereşti. Avea o privire vie, plină de bucuria mărturisirii şi de iubire pentru Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Maica Domnului şi pentru toţi sfinţii.

Vorbea din inimă, pe înţelesul fiecăruia. Tăria afirmaţiilor lui ne convingea şi ne emoţiona. Ne închinăm şi ne înclinăm înaintea mormântului părintelui Ioan, dar îl revedem aievea înaintea noastră. Om trecut prin necazuri, dar puternic sufleteşte, cu ochii de o strălucire minunată, cu o aristocratică distincţie şi cu o cumpănire a  cuvintelor, totdeauna anume alese. Avea o bunătate şi o simplitate desăvârşită în tonul blând al glasului, însuşiri rare, strânse din mila lui Dumnezeu în acest suflet mare, care dorea să insufle şi celorlalţi râvna pentru mărturisirea lui Hristos-Domnul.

Trăitor al Cuvântului, s-a înrolat de timpuriu în generaţia de preoţi intelectuali, care au rezistat şi în timpuri vitrege. Având nobleţea sufletească, cuget înţelept, a ştiut să sufere cu demnitate şi cu încredere nemărginită în Dumnezeu. Predicile sale, de o înaltă ţinută teologică şi intelectuală răspândeau învăţătura creştină la toţi oamenii însetaţi de cuvântul adevărului lui Dumnezeu.

Din predica sa iradiau mai multe calităţi ale sufletului său, precum smerenia - prin faptul că deşi îşi amintea de îndatoririle din timpul vieţii, totuşi nu uita de responsabilităţile preoţiei şi de îndemnul Mântuitorului, conform căruia: ,,Când veţi  face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Slugi nevrednice suntem, că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc. 17, 10). Se distingea şi râvna pentru predică şi slujire; nădejdea - la ultima slujbă din noaptea de Paşti a accentuat cuvântul Mântuitorului adresat femeilor mironosiţe: ,,Bucuraţi-vă!”; milostenia - mereu afirma: ,,dacă nu ai ce da semenilor şi un pahar cu apă rece îi e de folos”; credinţa - prin încredinţarea de faptul că darul lui Dumnezeu se află în toţi cei care-i urmează poveţele şi că ,,toate îi sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 23). A mustrat pe cei care au urechi şi nu aud, care au ochi şi nu văd cele duhovniceşti, fiind aspru cu păcatul, dar totuşi îngăduitor cu păcătosul. Câţi dintre noi nu pot da mărturie că dacă nu l-ar fi avut duhovnic şi dacă nu ar fi primit dezlegarea pentru Sfânta Împărtăşanie, nu ar fi avut curajul să nădăjduiască în bunătatea lui Dumnezeu. Părintele se ghida la spovedanie, după principiul că pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă; nu sentimentul că te afli într-un impas, ci că ai găsit o ieşire; nu de ură de sine, ci de afirmare a adevăratului eu, cel după chipul lui Dumnezeu. Căinţa nu înseamnă privirea în jos, la imperfecţiunile proprii, ci în sus, spre iubirea lui Dumnezeu; nu în urmă cu reproş, ci înainte, cu încredere. Să priveşti nu ceea ce   n-ai reuşit să fii, ci ceea ce poţi încă deveni cu harul lui Hristos.

Aceste povăţuiri ne-au rămas ca o comoară din care ne hrănim; mulţi dintre noi bucurându-ne de binecuvântarea, de grija şi dragostea sa, purtându-le tainic, în sufletele noastre.

Părintele a avut model desăvârşit pe Mântuitorul Hristos, ,,Păstorul cel Bun, care-şi pune sufletul pentru oile Sale”, sfat pe care l-a întrupat şi asumat în viaţa sa, preotul fiind omul lui Dumnezeu.

Toate acestea pot zugrăvi, în mod fidel, chipul şi dăruirea sa faţă de Biserica lui Hristos, slujită de el pe durata întregii sale vieţi.

Părintele Ion Ionescu, ,,Tata”, cum îi spun zecile de generaţii de elevi ai săi, scoate din lada de zestre a istoriei, amintiri scumpe sufletului românesc şi le prezintă cititorilor cu har de istoric şi de orator, de preot şi de scriitor (având numeroase articole, studii şi cărţi, precum ,,Icoane de sfinţi slăviţi ai bisericii Ţării Româneşti”, dar şi un volum de poezii), pentru a-i zidi sufleteşte, a-i întări în credinţă şi a le redeştepta conştiinţa românilor, că fac parte dintr-un popor, care a ştiut să-şi apere cu jertfe de sânge valorile şi moştenirea.

Cu multă nădejde şi cu credinţă în Dumnezeu, datori suntem să urmăm fiecare, pilda devotamentului, statorniciei, disciplinei şi respectului, valori întruchipate în viaţă, de părintele Ioan.

Toţi cei de faţă mărturisim că dorim reîntâlnirea cu părintele. Pentru aceasta este nevoie, desigur, să vieţuim în aşa fel încât Dumnezeu să ne găsească vrednici de o astfel de reîntâlnire cu dânsul şi cu rudele plecate în veşnicie.

 Fraţi creştini,

Pe noi, care credem în înviere, aşadar în reîntâlnirea cu cei dragi, moartea nu ne înfricoşează, ci ne conduce spre comuniunea cu cei apropiaţi.

Datoria noastră este să ne rugăm cât mai mult pentru cei răposaţi, cunoscând bunătatea lui Dumnezeu şi să le facem parastase (slujba de mijlocire către Domnul, pentru a le face pomenire veşnică), şi să dăm cât mai multe milostenii pentru ei. Iar noi să ne rugăm să  trăim, creştineşte, şi să-i pomenim, ca Dumnezeu să-i ierte şi să le dăruiască raiul cel dorit.

,,Să ne aducem aminte de mai marii noştri, care ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu; să privim cu luarea aminte cum şi-au încheiat viaţa şi să le urmăm credinţa.” (Evr. 13, 7). Aceste cuvinte, insuflate de Dumnezeu, sunt ca un testament, pe care trebuie să-l păstrăm, să-l respectăm şi să-l împlinim cu gândul la sfaturile părintelui Ioan Ionescu: ,,Bucuraţi-vă pururea! Rugaţi-vă neîncetat! Daţi mulţumire pentru toate! Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui. Pomeniţi-mă la Domnul şi rugaţi-vă pentru mine!”

,,Cu sfinţii odihneşte Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”. Amin.

Alexandru Mălureanu

BIBLIOGRAFIE:

IONESCU, Preot Ion, Icoane de sfinţi slăviţi ai Biserici Ţării Româneşti, Editura Cuget Românesc, 2003.

Idem, În beciurile Securităţii de la Piteşti. Amintiri la 90 de ani, în ORTODOXIA, nr. 9-12, septembrie-decembrie, 2004.  

PLĂMĂDEALĂ, Mitropolit Antonie, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000.

POPESCU, Profesor Teodor M., Meditaţii Teologice, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, 1997.

RĂDULESCU, Preot Boris, Semnificaţia marilor sărbători creştine, Editura         Bonifaciu, Bucureşti, 1995.

TEOCTIST, Patriarhul, Pe treptele slujirii creştine, vol. IX, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1999.

VASILE, Danion, Noi sfinţi preoţi de mir, Editura Lucman, Bucureşti, 2006.