Biserica din Sântămă­ria Orlea, închinată Fecioarei Maria, este una dintre cele mai vechi din ţară, ea fiind construită între anii 1270 şi 1280, însă ceea ce este şi mai demn de remarcat este faptul că deţine cea mai veche pictură murală din România: o inscripţie din stânga intrării de sud aminteşte că frescele datează tocmai din anul 1311!
Biserica a fost construită în stil romanic târziu, pentru a deservi o comunitate de colonişti catolici din preajma Haţegului; apoi, pentru câteva sute de ani – mai precis până în 1555 –, ea a aparţinut ortodocşilor, care au şi pictat‑o în stil bizantin, pentru ca documentele să precizeze la 8 martie 1559 că preotul reformat Martin slujea aici de 4 ani. Aşadar o biserică catolică – dar cu altarul con­struit spre răsărit! – care a fost ortodoxă peste o sută de ani şi care acum aparţine cultului... reformat. Reformaţi sunt însă foarte puţini în sat, abia vreo 7 familii, şi din acest motiv preotul slujeşte aici o singură dată pe lună. Pentru că mai sunt câteva familii catolice italiene în sat şi nu au un lăcaş de cult, folosesc şi ei vechea biserică. Baptiştii nu sunt nici ei prea numeroşi şi uneori se întâlnesc la rugăciune tot aici, sub frescele bizantine. Iar pliantul ce oferă câteva informaţii despre acest monument pre­­ci­­zează în încheiere că „ac­­tual­mente, biserica este loc de rugăciune nu numai al cultului reformat, ci şi al credincioşilor calvini, catolici, greco‑catolici, ortodocşi şi neoprotestanţi”. Adevărată biserică ecumenică aici, la Sântămăria Orlea!
Biserica a aparţinut timp de sute de ani celebrei fami­lii Cânde, care a devenit ulte­rior, în timpul Reformei, Ken­deffi. Ei sunt cei care au adă­u­gat frescele Apostolilor din altar şi Răstignirea de pe peretele estic şi şi‑au înălţat un balcon pe peretele vestic, unde asistau la slujbele religioase. Tot ei sunt cei care au adăugat şi o fereastră gotică la primul nivel al turnului, cele bifore şi trifore, cu colo­nete, de la ultimile etaje, fiind de factură romanică şi aparţinând primei faze de construcţie. Intrarea în biserica tip navă (interior 14,20 x 8,50 m), cu tavan din lemn, se face printr‑un portal romanic cu vizibile influenţe de gotic timpuriu. Primele picturi sunt chiar anterioare anului 1311, ele constând în 10 cruci catolice de consacrare (probabil 12, la origine), peste care s‑au suprapus frescele bizantine cu influenţe romano‑gotice, pictate într‑un ton cromatic roşcat. Remarcabile sunt scenele din viaţa Fecioarei, Judecata de Apoi, sau ma­iestuosul Sfânt Nicolae, dar scena Înălţării Sfintei Cruci este nemaiîntâlnită: Sfânta Ele­na şi Patriarhul Ma­carie al Ierusalimului susţin Crucea pe care o ridică un slujitor din faţa unui mormânt. Absida altarului a fost pictată după 1447, apostolii fiind zu­grăviţi cu hrisoave scrise în limba slavonă. Aşadar aici se întâlnesc, într‑o tihnitoare convieţuire, literele latine ale pisaniei cu caracterele ­chi­rilice ale filacterelor ­apostolilor!
Chiar dacă a fost serios afectată, biserica a rezistat totuşi atacurilor turceşti din 1420, 1438 şi 1788. În secolul 17 pictura a fost acoperită cu var de către calvini, însă după 1869 specialiştii maghiari de la Comisia Monumentelor Istorice au scos din nou la iveală superbele fresce ortodoxe (ce îşi aşteaptă încă restauratorii!). Dureros este faptul că acest excepţional monument al artei bisericeşti este lăsat în paragină: aco­pe­rişul trebuie neapărat schim­­bat (parohul reformat se chi­nuie să o învelească în şindrilă, de ardezie nemaifiind vorba!), iar cea mai ve­che pictură murală din România este lăsată pradă pierzaniei! Poate că rugăciunile tuturor confesiunilor de aici vor fi auzite cândva, undeva sus, tot mai sus...


Autor: George CRASNEAN