S‑au înălţat multe mânăstiri şi schituri, la noi, în ultimii ani. Mânăstirea Sfintei Treimi de la Tufanii Grozii e poate cea mai nouă mânăstire românească. Şi poate cea mai frumoasă, în felul ei. Păşindu‑i pragul, te trezeşti în plin Ev Mediu românesc, în urmă cu mai bine de 5 veacuri…

Decapitarea ultimului haiduc român

Nicolae Grozea este astăzi un nume de haiduc aproape uitat. Ca şi cel al românului sud‑dunărean Stângã, voinic cu aprigă căutătură, ce s‑a împotrivit cu înverşunare islamizării forţate – fapt confirmat de mai multe documente turceşti din secolul al 19‑lea. La Bodeşti, lângă Hurezii Vâlcii, satul natal al haiducului Grozea, oamenii abia dacă mai ştiu să îngâne câte un vers din balada lui… Iancu Jianu, deprins de prin manualele vechi. Evadat în ianuarie 1834 din ocna Telega, Grozea va ataca, într‑un timp extrem de scurt, mai multe conace „greceşti“, pe o rază de câteva judeţe. Urmărit de poterele stăpânirii, se va retrage în judeţul Vlaşca. La Comoara, după ce îl pradă pe arendaşul Dinu Froniu, au loc lupte crâncene între poterele căpitanului Cornea şi ceata lui Grozea. Rănit, Grozea este, în cele din urmă, prins. I se va tăia pe loc capul. Trupul său va fi îngropat de către sătenii din Drăgăneşti‑Vlaşca în pădurea în care s‑a dat ultima luptă, la rădăcina a doi tufani, pădure ce din acele vremuri până astăzi va purta numele de Tufanii Grozii. Avea loc atunci decapitarea ultimului vestit haiduc român.

Rugăciunea haiducului

Unele legende susţin că Grozea ar fi adunat mulţime de comori. Că el era un om drept, prieten cu boierii pământeni fără de vicleşug. Că ar fi vrut chiar să înalţe o mânăstire. Pe bani cinstiţi, de la boierii drepţi. Doar avuţiile adunate cu silnicie le întorcea către cei săraci, smulgându‑le din mâinile celor vicleni. Şi ca să‑i fie dovedită dreptatea, înaintea morţii sale, s‑ar fi rugat lui Dumnezeu pentru înălţarea mânăstirii făgăduite, în chiar apropierea mormântului său, cerând ocrotire şi îmbelşugare Stăpânului pentru orice boier cu inimă curată care îi va împlini testamentul lui cel mai de pe urmă. Şi poate că a fost rânduiala lui Dumnezeu (cine poate şti?), ori poate dorinţa arzătoare a dreptului haiduc trecut în cealaltă lume, ca să se înalţe aici mai întâi un conac – de către un evlavios boier –, iar mai apoi o sfântă mânăstire.

Urmaşii boierului celui drept – rude ale filosofului Noica

Necula Capră a fost singurul moşier din zona Vlaşca al cărui conac nu va fi jefuit de către ţărani în 1907. Hambarele sale, pline ochi de grâne, vor rămâne şi ele neatinse. Om cu frică de Dumnezeu, împreună cu soţia sa, Ecaterina, moşierul înălţă ori restaură mulţime de biserici: la Alexandria, Ţigăneşti, Mavrodin. Ridică o casă a Domnului chiar şi în Vâlcea haiducului Grozea, la Călimăneşti. Conacul înălţat de fiul său, Anghel Capră, lângă Tufanii Grozii, începând cu 1930, nu va fi locuit însă niciodată de către urmaşii săi, din pricina instaurării regimului comunist în România. Când nimeni nu se mai aştepta, după stingerea ciumei roşii, nepotul Alexandrinei Capră (fiica lui Anghel Capră, căsătorită cu Iacovache Noica – din familia renumitului filosof român), cedează drepturile sale de moştenitor în favoarea înfiinţării unei mânăstiri – cu hramul Sfânta Treime – asupra conacului de la Tufanii Grozii. Va fi cea de‑a treia mânăstire ridicată de P. S. Galactioan al Alexandriei şi Teleormanului, în 1998, în nou înfiinţata eparhie din sudul ţării.

Minunea de la Tufanii Grozii

Într‑un timp destul de scurt se vor aduce modificări importante clădirii, pentru ca aceasta să poată funcţiona ca mânăstire. S‑au amenajat chilii pentru cele 6 vieţuitoare, trapeză, bucătărie şi un paraclis închinat Sfinţilor Ciprian şi Justina. Maica stareţă Mitrodora Gligor, originară din Ţara Moţilor – cu metania la Mânăstirea Zamfira, unde a fost multă vreme muzeograf –, va declanşa aici, în sud, o adevărată revoluţie a frumosului. Fără precedent în arta bisericească a zilelor noastre. Ion Chiriac, cel mai cunoscut restaurator din ţară al frescelor vestitului Pârvu Mutu, realizează la Tufanii Grozii o adevărată capodoperă de artă – îmbinare între pictura bizantină şi cea românească din secolele 15‑16. Uşile împărăteşti şi diaconeşti, din lemn de tei, poleite cu aur, se inspiră şi ele din vechile modele ale mânăstirilor româneşti (Zamfira, Brebu etc.). Cuvintele ori imaginile ar fi însă mult prea sărace pentru a zugrăvi jertfa unei monahii în slujba Casei Domnului. O adevărată haiducie, vă asigur! Treceţi măcar o dată pe la mânăstirea de la Tufanii Grozii şi vă veţi convinge singuri de minune…