Nu începuse bine postul Naşterii Domnului când, într‑o dimineaţă neivită încă, telefonul sună îndelung. Era un colaborator din ţară care mă zorea spre chioşcul de ziare să caut Adevărul, în care se scria despre Papă că ar putea fi curând „şeful” Bisericii Ortodoxe Române! Extrem de tulburat, dar şi neîncrezător, am citit la rându‑mi titlurile de‑o şchioapă. Da, scriau semnatarii arti­co­lului, în urma Dialogului dintre catolici şi ortodocşi de la Ravenna – Italia, desfăşurat în octombrie, s‑ar fi semnat nici mai mult, nici mai puţin decât recunoşterea primatului papal din partea Bisericilor Răsăritene! Rapid mi‑au trecut prin minte întâmplările tragice pentru o mare parte a românilor transilvăneni, care, acum 300 de ani, au cedat din învăţătura lor de credinţă o „mică” parte – aceea care se referă la primatul Episcopului Romei faţă de ceilalţi Episcopi şi Patriarhi. În definitiv, ce mare lucru? – ai zice, atunci şi acum. Tot ce contează este Hristos, Liturghia neschimbată, tradiţiile bisericeşti întemeiate pe sfintele canoane şi mai puţin o simplă chestiune administrativă, care ţine de organizarea lumească a Bisericii. Ei bine, nu e deloc aşa. Căci de la acel „minuscul” compromis făcut Ortodoxiei, fraţii noştri greco‑catolici au început lungul exil dintre ai lor. Câtă sfâşiere, câte drame, ce atmosferă înveninată! Transilvania a fost însângerată preţ de câteva generaţii. Mai mult, românii greco‑catolici sunt într‑o criză identitară prelungită, nefiind „revendicaţi” acum nici de ortodocşi, şi nici „asumaţi” până la capăt de catolici. Prin documentul de la Balamand, din 1993, Vaticanul admitea că uniatismul nu este şi nu poate fi o formulă de reconciliere a celor două Biserici, nici un model de comuniune, de aducere la un numitor comun dogmatic şi administrativ, spre iluzoria realizare a unităţii ­pierdute.
Întorcându‑ne la cele scrise în Adevărul şi preluate de restul presei, am primit în con­tra­partidă Comunicatul Patriarhiei Române, care spunea răspicat că nici vorbă de aşa ceva, ci că doar s‑a discutat chestiunea primatului sub aspect strict istoric. Lucru pe care mi l‑a confirmat ulterior chiar unul dintre participanţii la Dialog.
Însă în iureşul Comunicatelor şi articolelor de presă care au ocupat spaţiul dezbaterii publice, o întrebare rămâne şi nu‑mi dă pace: care este totuşi, dincolo de aspectul oficial al prezentării, scopul acestui Dialog? Care este finalul acestei desfăşurări de forţe teologice, această „alergătură” pe harta Europei (Patmos‑Rodos, München, Creta, Bari, Valamo, Freising, Moscova, Belgrad, Ravenna) numai pentru a dia­loga? Şi după ce se termină acest Dialog, ce urmează? Cred cu tărie şi cu onestitate că acest lucru trebuie adus la cunoştinţa credincioşilor din România, tocmai pentru a nu clinti sub nici o formă încrederea pe care oamenii o au în Biserică şi în ierarhia ei.
Tuturor, Sărbători cu bucurie în suflet!


Autor: Răzvan Bucuroiu