„... cel ce va răbda până în sfârşit
se va mântui.”
(Matei 10, 22)

Există oameni pe lumea asta de care ţi-e dor pentru că atunci când eşti lângă ei simţi că-ţi răspund la ceea ce este etern în tine, te fac să uiţi mizeria trecătoare a acestei lumi şi-ţi aduc ceva din mângâierea veşnică.
Acum, când scriu rândurile acestea, mi-e dor de bunătatea părintelui Macarie, de privirea sa pătrunzătoare, de mersul său grav, de simplitatea şi cumpătarea sa, de pacea pe care ţi-o dăruieşte atunci când stai de vorbă cu el. Este un monah înalt la statură, ca şi la măsura duhovnicească, foarte serios, şi trebuie să mărturisesc că, atunci când l-am întâlnit prima oară, mi s-a părut că poate să-mi vadă toate păcatele. Îmi amintesc că atunci m-am ascuns efectiv în gangul arhondaricului... Dar îndărătul chipului său grav se afla unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am întâlnit în toată viaţa mea.
Părintele Macarie, paraclisierul sfântului schit românesc athonit Prodromu, ştie că Dumnezeu Se dăruie rugăciunii şi aşteptării – nicidecum acţiunii – şi de aceea, cred, ori de câte ori îl întreb dacă are nevoie să-i aduc ceva din ţară, îmi cere invariabil doar... „răbdare”. (Iar el a împlinit de curând 65 de ani de răbdare şi ascultare monahală, din cei 80 pe care îi are.)
M-a primit odată la chilia sa şi trebuie să vă mărturisesc că n-am văzut una mai austeră: în afară de un pat, o masă, un scaun şi un ceas, nu are nimic. Cu cât stăpâneşte mai puţine lucruri, cu atât îşi simplifică viaţa şi devine mai bogat în cămara sufletului său. Ascet sever, el împlineşte cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: „Cere cu plâns, caută cu ascultare, bate cu îndelungă răbdare – şi vei ajunge la cele dorite”.
Păşeşte încet bătrânul athonit şi prin memoria mea, la fel cum calcă pe fiecare lespede prodromită, rugându-se mereu: cu dreptul – „Doamne Iisuse Hristoase”; cu stângul – „Fiul lui Dumnezeu”; apoi iar cu dreptul: „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Aşa călătoreşte spre veşnicie, la întâlnirea cu Dumnezeu, avva Macarie Prodromitul...