Numeroasele sesizări pripite ale „greşelii” pe care am fi săvârşit-o în numărul trecut, în titlul şi introducerea foto-reportajului „Ceremonialul tunderii în monahism. Rânduiala shimei sau a chipului celui mic” (p. 7 şi urm.), scriind shimă, iar nu schimă, impun câteva lămuriri, atât punctuale, cât şi de principiu.
Mai întâi e de spus că orice cititor onest şi lucid s-ar fi cuvenit să-şi dea seama că nu putea fi vorba nici de o greşeală din ignoranţă (cuvântul schimă sau cele din bogata lui familie – schimonah, ieroschimonah, schimnic, schimnicie, a schimnici, schimnicesc, schimniceşte, dar şi, pe alt registru semantic, a schimonosi, schimonosit, schimonosire, schimonoseală, schimonositură – au fost folosite de zeci sau poate de sute de ori în revistă cu forma lor curentă), nici de o greşeală din neatenţie (cuvântul repetându-se în aceeaşi formă atât în titluri, cât şi în texte). Se impunea de la sine distincţia elementară între o greşeală propriu-zisă şi o opţiune grafică (ce este cu totul altceva decât o greşeală).
De ce, strict de data aceasta, am optat pentru forma grafică shimă? Dintr-un motiv foarte simplu: pentru a nu intra în contradicţie cu principala sursă autorizată pe care am rezumat-o şi am citat-o în expunerea noastră; este vorba de volumul Rânduielile călugăriei. Slujba înmormântării călugărilor. Regulamentul monahal, Curtea de Argeş, 2002, tipărit cu binecuvântarea P. S. Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului (a se vedea fotografia alăturată).
De ce au optat pentru grafia respectivă – shimă în loc de schimă – editorii nu ne spun nicăieri. Poate fi vorba fie de o opţiune etimologizantă (cf. ngr. schma, pronunţat shima), fie de conformismul analogic cu grafia ortodoxă actuală a numelui Hristos (Χριστός), fiind vorba de aceeaşi literă grecească (hi), pe care alţii o redau prin ch sau kh, ba uneori printr-un simplu c (cf. Christos, Cristos etc.).
Desigur, firească şi recomandabilă rămâne forma schimă, demult încetăţenită ca atare în limba română.


Autor: Răzvan CODRESCU