Postul Paştilor era cam pe sfârşite când am descins într‑o după-amiază la pizzeria din colţ, leşinat de foame. Am comandat rapid o pizza vegetariană, „de post 100%”, aşa cum mi-a confirmat tânăra ospătăriţă. După 20 de minute de aşteptare, în care mirosurile restaurantului şi propria foame mă doborâseră, a venit comanda. O cruce făcută rapid, după care înfig furculiţa şi cuţitul în aluatul fraged, garnisit cu tot soiul de legume. Mestecând, identific un gust care nu trebuia să fie acolo: caşcaval topit. Acesta se insinuase perfid îndărătul stratului de roşii, ciuperci şi ardei gras, dându-i pizzei un gust savuros. Intrigat de situaţie, o chem pe ospătăriţă, care, înţelegând situaţia, îmi spune aproape şoptit, privindu‑mă în ochi: „Iau eu pizza asta asupra mea. Este păcatul meu”. Uluit de răspunsul cu iz teologic, duhovnicesc, bat în retragere şi zic: „Lăsaţi acum, asta e...”
Am terminat de mâncat, cu noduri, plătesc şi ies. Pe drum însă un gând nu-mi dădea pace: care era soluţia ortodox-duhovnicească a acestei relativ mărunte dileme de etică a postului? Soluţia (mea) putea fi asta: comandam încă o pizza, cu totul de post. După alte 20 de minute era gata, ospătăriţa (cea credincioasă) nu plătea din buzunar prima comandă, pe care i-o dăruiam unui nevoiaş. Aşadar, nimeni nu pierdea, rezolvarea era la îndemână. Nu i-am dat însă curs. Oare de ce?

P.S. Dumneavoastră ce aţi fi făcut în locul meu?    

Autor: Răzvan Bucuroiu