Un prieten a suferit un accident la mâna dreaptã. Cu acest prilej mi-a împãrtãºit câte ceva din experinþa unui handicap (fie el temporar), care se reflectã ­însã – surprinzãtor! – ºi în planul credinþei.  
Astfel am aflat cã cea mai dureroasã absenþã din practicarea credinþei este cea a semnului sfintei cruci. Da, fãrã dreap­ta nu mai ai cruce, eºti „dezarmat“, eºti deposedat de cea mai eficientã muniþie împotriva ispitelor. Mai mult, nici mulþumire nu poþi aduce Domnului, prin metania urmatã de semnul sfintei cruci, aºa dupã cum în aceastã situaþie treci pe lângã biserici fãrã sã te închini („celebra“ metodã a anilor 50, de a-þi face cruce cu limba în cerul gurii, nu prea þine...). La fel, când cinsteºti icoanele, gestul ritual se reduce doar la o sãrutare stingherã, cãci semnul crucii, care pregãtea apropierea de chipul sfânt, nu mai existã. Sau când pui lumânarea în sfeºnic, când iei anafurã ºi agheazmã, când te pleci sã sãruþi dreapta pãrintelui tãu sufletesc... Nimic din toate aceste gesturi fireºti ale credinþei nu le mai poþi duce la bun sfârºit. Te simþi, pur ºi simplu, deposedat de o parte a cucerniciei tale care nu mai poate fi exprimatã. Niciodatã nu te-ai fi gândit cã mâna ta dreaptã te poate ajuta atât de mult... sufleteºte, dar ºi cã evlavia personalã trãieºte ºi se hrãneºte prin anumite gesturi ritualizate.
Acestea fiind zise, stau ºi mã gândesc la oamenii lipsiþi total de credinþã, care au oricum mâna dreaptã „amputatã“, adicã despãrþitã de inimã. Chiar nu-mi pot reprezenta viaþa „ciung“ – având totuºi cele douã mâini tefere. Ce mare orbire, ce enorm handicap sufletesc, ce blestem, ai zice: sã fii întreg ºi totuºi atât de amputat! Sufleteºte.

Autor: Rãzvan Bucuroiu