Un eveniment neaºteptat pentru o socie­tate democratã de azi a indignat majoritatea românilor din aceastã þarã creºtin-ortodoxã, ºi anume cererea de scoatere a icoa­nelor de pe pereþii ºcolilor. Sfinþia Voastrã, ca un duhovnic încercat al acestui neam, cum vedeþi aceastã problemã?

Pentru noi, românii, aceastã problemã nu e o noutate. Credinþa poporului nostru a fost mult încercatã ºi Ortodoxia a trecut prin multe persecuþii. Numai cã acum persecuþia Bisericii îmbracã o altã formã, forma diplomaþiei politice; acum vin cu „drepturile omului“, cu „principiul egalitãþii“, cu „libertatea de conºtiinþã“ – lucruri care în fond ascund multã imoralitate ºi mârºãvie. Aceastã problemã de scoatere a icoanelor de pe pereþii ºcolilor pare minorã, dar nu este deloc aºa. Þinta este alta, de distrugere a neamului, ºi de aceea se atacã ce are mai profund în el: credinþa strãmoºeascã. Mâine scot icoanele, poimâine troiþele ºi mai urmeazã bisericile... Acesta e scopul lor. Pãi, dacã mai gãsesc vreo 20 de din ãºtia ca alde Moise, atunci ãºtia îºi fac planul lor... Am trecut însã noi prin perioade ºi mai grele. Pentru noi, creºtinii, iconoclasmul ºi toate forþele acestea anticreºtine, începând din primele veacuri, nu mai sunt o noutate. Ce fac ei acum e ca ºi cum ar încerca un purice sã piºte un elefant. Asta e o ciurucãraie politicã faþã de ce au fost ceilalþi adversari ai Bisericii creºtine ºi ai Adevãrului, minþi foarte înalte, dar rãtãcite, cãrora greu le puteai sta înainte; dar ªi-a trimis Dumnezeu oamenii Sãi, care sã scoatã Biserica din toate aceste probleme. Cum a fost, de pildã, persecuþia iconoclastã din secolele 8-9. Erau, pe de o parte, evreii, care considerau icoana un idol, apoi monofiziþii, care negau firea omeneascã a lui Hristos; ºi mai erau ºi mahomedanii, plus interesele politice ale basileilor iconoclaºti. Însã prin multã jertfã, dupã zeci de ani de persecuþie, s-au lãmurit adevãrurile de credinþã ºi Biserica a câºtigat noi martiri. Iatã cum îi încuraja Sf. Teodor Studitul pe creºtinii iconoduli: „Dacã e nevoie, folosim pielea drept pergament ºi sângele în loc de cernealã“. Sf. Teodor a fost unul din cei mai mari apãrãtori ai icoanelor pe vremea aceea, monah la Mânãstirea Studion...
Tocmai asta voiam sã vã întreb: care trebuie sã fie atitudinea ºi rolul monahilor în astfel de împrejurãri?
Vedeþi, adevãrul nu se apãrã stând deoparte. Monahul este dator mai mult ca oricare dintre creºtini sã se implice în mãrturisirea adevãrului, atunci când situaþia o cere. Ei vin acum ºi ne spun sã nu ne tulburãm, cã nu vrea nimeni sã ne ia credinþa, nimeni nu ne vrea rãul. Dar Hristos spune sã ne ferim mai tare de lupii cei în piei de oaie. Asta este o tacticã încã de la vechii iudei, de a te induce în eroare ºi de a te fura fãrã sã bagi de seamã. Cum sã stau deoparte când vãd cã un biet profesor are putere sã ne scoatã nouã, care suntem încreºtinaþi de 2000 de ani, icoanele de pe pereþi?!
El pretinde cã vorbeºte ca liber cugetãtor ºi în numele liberei cugetãri...
Dacã este liber cugetãtor, sau sectant, sau ce vrea el sã fie, n-are decât sã cugete liber ce vrea ºi sã nu priveascã icoanele de pe pereþi, dupã cum nu-l ofenseazã ºi nu-l împiedicã sã cugete liber nici posterele cu femei goale afiºate în toate locurile publice, nici fumul de þigarã al celorlalþi cetãþeni... Lucrurile sunt foarte simple, dar faptul cã ele sunt agravate la nivel naþional dã foarte mult de bãnuit cã dincolo de aceste pro­bleme colcãie niºte altfel de interese... Orice sectant nu e altceva decât punte de trecere la ateism. Ei vorbesc de discriminare ºi tot ei fac primii discriminare netã între Biserica Ortodoxã ºi cultul lor. Ei sunt unealta urmaºilor lui Iuda, care ne împiedicã pe noi, creºtinii, sã fim într-o unitate de credinþã, de dragoste.
Biserica este, totuºi, o instituþie cu mult credit la noi...
Este adevãrat, dar ca sã-ºi pãstreze credi­tul Biserica ar trebui sã se implice mai mult ºi sã se explice, sã se punã pe un studiu foarte amãnunþit ºi sã dezvolte problema aceasta de teologie a icoanelor... S-a ajuns la situaþia cã bietul creºtin nu cu­noaº­te care e linia Bisericii ºi pozi­þia ei, care este rãspunsul Bise­ri­cii faþã de toate întrebã­ri­le ºi pro­vo­cãrile din afa­rã. Trebuie, mai ales, sã arãtãm importanþa Bise­ricii în Stat, aceastã simfonie care a existat între Bisericã ºi Stat. ªi mo­nahul trebuie sã fie pregãtit informaþional ºi cul­tural ca sã poatã rãs­pun­de oricând la acest asalt de întrebãri, cum zice ºi Sf. Ap. Pavel: „Cu­vân­tul vostru sã fie tot­deauna cu har, dres cu sare, ºtiind cum tre­buie sã rãspundeþi fi­ecãruia“ (Col. 4, 6).
Cât de intimã este legãtura între Bisericã ºi fiinþa neamului?
Biserica naºte naþiunea. Or, acest nou iconoclasm este într-adevãr un atac la fiinþa neamului. Pãi cum sã nu fie legãturã între icoanã ºi neamul acesta? A fi ofensat de icoanã înseamnã a fi ofensat de tradiþia ºi de sensibilitatea sufleteascã a acestui neam. Nu poþi vorbi de familie pânã nu te gândeºti la neamul de unde eºti, nu poþi vorbi de neam pânã ce nu revii la familie. Nu facem o deosebire, creºtineºte vorbind, între Societate, Familie, Stat.... Au existat în istorie forme de coexistenþã foarte fireºti între Bisericã ºi Stat, dar aceastã simfonie a fost posibilã numai atunci când s-a dove­dit cã Statul a fost credincios. De pildã pe vremea împãratului Teodosie cel Mare, care în 380 va declara creºtinismul singurul cult oficial al statului roman. Statul se implica activ în ocrotirea Bisericii, ea fiind sufletul lui. În epoca lui Justinian I (sec. 6) împãratul avea sã devinã cãpetenia civilã a Bisericii ºi episcopii demnitari de stat. Bineînþeles cã au mai fost perioade de persecuþie a unor împãraþi necredincioºi sau neortodocºi, dar adevãrata rupturã între Stat ºi Bisericã a început o datã cu perioada iluministã, cu secolul al 18-lea, prin se­cularizarea Bisericii, care în România, ºtiþi foarte bine, s-a fãcut o datã cu domnia lui Cuza. Este o durere foarte mare pentru neamul nostru ca tocmai credinþa, care a contribuit cel mai mult la unitatea naþiunii, tocmai ea sã fie ignoratã ºi Biserica datã la o parte exact în perioada când se înfãptuieºte unirea Principatelor. Prin ce a rezistat acest neam în istorie, dacã nu prin Bisericã ºi, mai precis, prin icoanã? Pentru cã, chiar dacã oamenii Bisericii n-au fost întotdeauna apãrãtori fideli ai ei, totuºi icoana, care reprezintã adevãrata credinþã a acestui neam, a dãinuit în istorie. Prin icoanã chiar ºi cei mai simpli credincioºi au þinut flacãra aprinsã a neamului, iar faptul cã ea este doritã acum de copii ºi în clasele lor este o dovadã cã suflarea acestui neam nu s-a stins, chiar dacã toate forþele atee, iluministe, masonice au încercat sã distrugã credinþa prin toate formele de torturã ºi de dezinformare. În ciuda acestui fapt, rãsar, iatã, noi vlãstare care, ca prin instinct, aleargã la identitatea lor, la ceea ce are mai curat acest neam, la credinþa creºtinã. Icoana a rezistat, pentru cã acolo unde cuvântul ºi mintea nu mai au pu­tere, acolo biruie icoana, aceastã imagine sfântã, prin care Dumnezeu ni S-a apropiat nouã, oamenilor. Ce este icoana dacã nu amintirea acestei întrupãri a lui Dum­ne­zeu, a acestei veniri a lui Dumnezeu la noi, a acestei milostiviri a lui Dumnezeu faþã de noi, pãcãtoºii?
Cum de mai rãsar oare aceste vlãstare ale credinþei, când duºmanii creºtinilor se îndârjesc de atât amar de vreme, prin fel ºi fel de forme, sã ne abatã de la ea?
Pãi rãsar pentru cã pãmântul acestui neam a fost adãpat cu sânge de martiri, începând de la mucenicii primelor secole pânã la martirii din temniþele comuniste. Neamul acesta n-a dãinuit prin victorii pãmânteºti, chiar dacã acestea au avut importanþa lor; neamul acesta a dãinuit prin jertfã ºi credinþã. Prin jertfã acest neam înviazã, ori de câte ori îl omoarã ei. Credinþa nu are nevoie de prea multe explicaþii; este taina acestui neam. Câte lacrimi n-au fost vãrsate în faþa acestor icoane, câte sufe­rinþe n-au auzit aceste icoane?! Icoana este martorã a tuturor nevoilor ºi durerilor acestui neam. Icoana ºtie cel mai bine cine a pãtimit pentru rezistenþa acestui neam, icoana ºtie cel mai bine cine sunt trãdãtorii acestui neam. Statul? Instituþia Bisericii, acum? Forme goale. Crucea ºi icoana, pe care tot creºtinul le are la piept, aici e puterea Bisericii ºi a neamului! Sã ne amin­tim de marii noºtri voievozi, care au biruit rãz­boa­ie prin cruce ºi icoanã! Ei, iconoclaºtii de azi, în­cearcã sã ºteargã acest trecut. Ce au cu icoana? Vor sã ºteargã ºi aceastã formã smeritã, tãcutã, ino­fensivã de mãrturisire a credinþei. Pentru cã icoa­na pe pereþii ºcolilor este rãspunsul acestui ti­neret faþã de dra­gos­tea lui Dumnezeu. Pentru cã, dupã cum o mamã nu-ºi mai ia ochii de la poza fiului ei cel drag, asta este icoana pentru sufletul copilului ºi al tuturor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Icoana are un impact foarte mare în edu­caþia copilului ºi ea nu poate face nici un rãu nimãnui. Pãi, în viaþa mea de copil, mare importanþã a avut icoana, cum s-a imprimat ea în fiinþa mea ºi cum am mers cu ea pânã la bãtrâneþile mele. ªi formarea copilului vine prin icoanã. „Ce-i, mamã, bãrbosul acela în icoanã?“, întreabã copilul. „Doamne Doamne“! Când spune mama „Doamne Doamne“, apãi sã ºtiþi cã aceea este adevãrata icoanã care creºte în sufletul copilului.
Unii pretind cã icoana ar fi incompatibilã cu educaþia de tip modern.
Icoana a educat mai mult copilul decât toate for­me­le lor de civilizaþie modernã. Nu vedeþi care sunt efec­tele acestei civilizaþii? Haosul. Care este efectul „drepturilor omului“ asupra educaþiei copilului în ºcoli? O totalã indisciplinã, cã a ajuns copilul sã ordo­ne profesorului, care abia reuºeºte sã mai facã liniº­te în clasã. Faceþi o diferenþã între un copil educat în faþa icoanei ºi unul educat dupã formele acestei civi­lizaþii. Unde mai pui icoanele fãcãtoare de minuni, care sunt ºi la noi în þarã destule – ºi sunt mãrturii incontestabile! Iatã ce rãu pot face icoanele: tãmãdu­iesc bolile, alungã suferinþele, liniºtesc sufletul!
Dar se pare cã în România de azi este mai cinstitã corupþia decât icoana. Se strãduiesc ei sã ºteargã trecutul creºtin din memoria românilor, dar credinþa renaºte mereu, iar în persecuþie s-a lãmurit încã ºi mai bine. Ea mai vibreazã încã în sângele acestui neam, care cred cã va mai fi apt de o nouã jertfire... Însã toate acestea se mai întâmplã ºi pentru pãcatele noastre, pentru cã nici noi, clericii ºi monahii, nu ne mai facem cum se cuvine datoria faþã de Dumnezeu. Este nevoie de mai multã credinþã ºi mãrturisire.