Unul din marile momente penibile ale anului trecut a fost cel al ºedinþei re­unite a celor douã Camere ale Par­la­­mentului României, dedicat condam­nã­rii oficiale a comunismului în urma raportului întocmit de d-l Vladimir Tismãneanu. Vã amin­­tiþi, desigur, ce mascaradã mizerabilã a organizat PRM, în plinã ºedinþã ºi sub ochii oas­pe­þilor strãini, pentru a-l împiedica pe preºe­din­tele Traian Bãsescu sã dea citire documentului oficial de condamnare a regi­mu­lui comunist în România ca fiind unul cri­minal. Vã mai amintiþi ºi presiunea ºi ame­nin­þãrile proferate de grupul de tineri PRM-iºti ºi de însuºi liderul partidului, Corneliu Vadim Tudor, apoi reacþia cu totul nepotrivi­tã a preºedintelui de ºedinþã ºi lipsa de con­vin­gere a mai tuturor politicienilor pre­zenþi în salã.
S-a scris destul la vremea aceea despre întregul incident ºi de aceea nu doresc sã ofer o nouã analizã, ci doar sã observ douã aspecte ce mi se par foarte semnificative.
Primul aspect este acela cã, în esenþã, la baza întregii mizerii stã faptul cã aproape toþi actorii principali ai circului din Parlament erau culpabili – sau mãcar suspecþi – de legãturi solide cu regimul ºi sistemul comunist, de la cel care citea documentul oficial, la cei care nu au intervenit suficient de energic ºi pânã la cel care organizase circul protestatar.
Al doilea aspect este acela cã, pânã la urmã, nu a înþeles nimeni, politician sau om de rând, ce a fost aceastã con­damnare a comunismului, de ce a fost necesarã ºi pe ce s-a bazat ea în fond.
Reamintesc faptul cã însuºi Raportul Tismãneanu a fost criticat din toate pãrþile. De aceea, eu personal am primit cu  interes recent publicatul Anuar al Institutului de In­ves­tigare a Crimelor Co­mu­nismului în Româ­nia, volumul I, 2006, apã­rut la Editura Poli­rom. În condiþiile scufun­dãrii în derizoriu a demersului oficial de condamnare a comunismului ºi ale contestãrii documentului care a stat la baza acestui demers, un nou docu­ment ºtiinþific pe tema investigãrii comunismului românesc era cât se poate de bine­ve­nit. Riguros alcãtuit în ansamblul sãu ºi pur­tând girul unor nume importante ale lumii culturale ºi ºtiinþifice româneºti ºi occidentale, Anuarul are, totuºi, câteva accente nepotrivite unui demers ºtiinþific (vezi excesul de epitete dure sau citãrile de articole de ziar) ºi o mare scãpare în privinþa rigorii. Este vorba despre capitolul care încearcã sã descrie teroarea comunismului românesc îndreptatã împotriva credinþei religioase. Despre aceasta aº dori sã vorbesc puþin în cele ce urmeazã.
Am rãmas de-a dreptul uimit sã observ cã SINGURUL capitol din Anuarul IICCR care încerca sã abordeze prigoana comunistã împotriva credinþei vorbea NUMAI despre sufe­rin­þele (reale ºi deloc contestabile) Bisericii Greco-Catolice. Semnat de d-na Lucia Hossu-Lon­gin, capitolul se numeºte „Drama Biseri­cii Greco-Catolice: O eternitate de teroare“ (sic!). Pãstrându-mi intact respectul personal ºi profesional pentru d-na Lucia Hossu-Lon­gin ºi pentru toþi cei care au participat la întocmirea Anuarului respectiv, îmi voi permite sã observ, înainte de toate, cã rigoa­rea cercetãrii ar fi trebuit sã arate cã nu numai Biserica Greco-Catolicã a avut de sufe­rit din pricina comunismului ºi cã omi­te­rea totalã a persecuþiilor împotriva celorlalte culte ºi confesiuni din România este o gravã eroare. De asemenea, tonul pãtimaº ºi deformãrile prin interpretare sau prin omisiune ale adevãrului istoric prejudiciazã grav valoarea unei lucrãri de o asemenea anvergurã ºi cu asemenea pretenþii.
Descrierea martiriului incontestabil al Bisericii Unite cu Roma ºi al ierarhilor sãi este prea subiectivã ºi încarcã, de exemplu, Biserica Ortodoxã de mai multe pãcate de câte are în chestiunea desfiinþãrii în 1948 a Bisericii Unite. Un cititor complet strãin de subiect, cãruia îi cade în mânã Anuarul ­IICCR, va înþelege cã sub comunism numai Biserica Greco-Catolicã a fost prigonitã ºi desfiinþatã, în timp ce restul cultelor ºi confesiunilor au fost lãsate în pace. Mai mult, va înþelege cã Biserica Ortodoxã este duº­ma­nul odios al greco-catolicismului, ea cola­borând necondiþionat cu regimul comunist ºi provocând desfiinþa­rea abuzivã a unia­tis­mului. Dacã mai adãu­gãm ºi posibilitatea ca peste 100 de ani un tânãr cercetãtor sã considere Anuarul ­IICCR pe 2006 un document de refe­rin­þã, existã riscul ca acel cer­cetãtor sã fie profund indus în eroare, dacã nu mai consultã ºi alte surse.
De aceea, îmi permit sã îi rog pe autorii importantului Anuar al Institutului de In­vestigare a Crimelor Comu­nis­mului din România sã com­pleteze scãpãrile actua­lului volum poate în volumul pe 2007, mãcar de dragul ri­go­rii ºtiinþifice. Iar celor care vor sã consulte surse alterna­tive legate de prigoana comunistã împotriva credinþei religioase le recomand ºi lucra­rea intitulatã Biserica în­­temniþatã. România: 1944-1989, realizatã de Paul Cara­via*, Vir­gi­liu Constan­ti­nescu ºi Flori Stãnescu, apã­ru­tã sub egida Institutului Naþional pentru Stu­diul Totali­ta­ris­mului de pe lângã Acade­mia Românã în 1998, iar în 1999 tradusã ºi în limba englezã: The Impri­soned Church. Romania: 1944-1989 – un dicþionar statistic, cu o parte introductivã cuprinzând înalþii clerici prigoniþi sau scoºi din scaun de re­gi­mul comunist.
Vom observa, de exemplu, cã în Ro­mâ­nia comunistã au fost închiºi 1888 de pre­oþi ortodocºi, 235 de preoþi greco-ca­to­lici, 172 de preoþi romano-catolici, 67 de pas­tori protestanþi, 25 de pastori neo­protestanþi, 23 de imami musulmani, 13 ra­bini, 49 de cântãreþi bisericeºti ºi încã vreo 100 de persoane a cãror apar­te­nenþã religioasã nu a putut fi stabilitã cu certitu­di­ne. De asemenea, 17 mitro­po­liþi ºi episcopi ortodocºi au fost înlãturaþi din sca­une, iar 15 au fost exilaþi, spune lucrarea, indicând minuþios sursele informaþiilor.
Convins fiind cã scãpãrile Anuarului pot fi cel mult urmarea unui zel pãtimaº pus în slujba bunei credinþe, nãdãjduiesc în remedierea lor, aºa încât valoarea de ansamblu a lucrãrii sã nu fie atinsã, iar onestitatea autorilor sã nu fie pusã la îndoialã. Ar fi pãcat ca istoria ºi generaþiile viitoare sã nu beneficieze de roadele cât mai obiective ºi corecte ale muncii unor cercetãtori incontestabil valoroºi.



* Regretatul profesor Paul Caravia (m. 2002), fost deþinut politic, ºi-a dedicat aproape întreaga activitate de dupã 1989 studiului docu­men­tar care ates­tã pe de o parte amploarea ºi perversiunea represiunii co­muniste, iar pe de altã parte rezistenþa opusã re­gi­mului terorist ºi ateu de cãtre segmente importante ale societãþii româneºti. Interesul deopo­trivã is­toric ºi moral al demersului sãu îl aºazã nu doar prin­tre cei mai de seamã cercetãtori ai arhivelor tota­li­tare, dar ºi în galeria marilor mãrturisitori. Lucrarea sa de an­samblu (cf. ºi Gândirea interzisã. Scri­eri cenzurate – România: 1945-1989, volum apãrut în ­a­nul 2000 la Editura Enciclopedicã din Bucureºti) se con­sti­­tuie într-o adevãratã cruciadã împotriva uitãrii, ono­­rând ºi împlinind mesajul istoric al unei genera­þii martirizate. Este însã simptomatic faptul cã volu­me­le atât de substanþiale coordonate de Paul Caravia nu s-au bucurat de recen­zii sau dezbateri pe mãsurã. (Nota Red.)

Autor: Cristian TABÃRÃ