În ciuda restricþiilor impuse atunci de regimul neprieten Bisericii, în România s-au publicat, în mai multe periodice eclesiale din anii ‘80, date despre viaþa acestui sme­rit cãlugãr care-ºi fãcuse ucenicia în mânãs­tirea Neamþului. Foarte puþini îl mai ºtiau în þara de obârºie pe cuviosul Ioan Iacob. Pã­rin­tele Arhim. Cleopa Ilie, bunãoarã, îl întâl­ni­se în anii ‘30, în biblioteca Mânãstirii Neamþ, pe monahul Ioan Iacob, care era pe atunci bibliotecarul Lavrei.
Dar cel mai bine îl ºtia prietenul lui din tinereþe, Arhim. Claudiu Derevleanu, vieþui­tor atunci în obºtea Mânãstirii Neamþ. Lui i se datoreazã, deºi nu se prea aminteºte acest lucru, întocmirea unei vieþi complete a Sfântului Ioan Iacob. El a oferit cele mai importante amãnunte despre noviciatul fratelui Ilie Iacob la Neamþ, despre ascultãrile sale din obºtea Neamþului, despre cãlugãria sa ºi apoi plecarea în Þara Sfântã. A ºi scris, caligrafic ºi atent, viaþa Cuviosului, lucrare rãmasã în manuscris.
Arhim. Claudiu Derevleanu a fost apropiat Sfântului Ioan Iacob încã din primele zile ale nevoinþelor lor în Mânãstirea Neamþ. Împreunã au plecat, în toamna anului 1936, într-o lungã cãlãtorie pe urmele Sfinþilor. Au stat, o vreme, la Mânãstirea Sfântului Sava din pustiul Betleemului, dupã care Claudiu Derevleanu a revenit în þarã, cei doi nemaiîntâlnindu-se în aceastã viaþã pãmânteascã. Din Þara Sfântã Cuviosul Ioan Iacob îi scria uneori prietenului sãu epistole în versuri, cum este aceea intitulatã: Suflete al meu (scrisoare cãtre un frate din þarã), în care „îl mustra“ ºi-i atrãgea atenþia pentru o sporitã viaþã duhovniceascã:

Cautã, vezi bine,
Nu da amânare,
Nici la rugãciune,
Nici la ascultare...

Taci ºi vezi de tine,
Vrajbã nu cãta,
Fii cu toþii bine
ªi nu-i judeca...

Viaþa când s-o stinge,
Mila va-nceta,
În zadar vei plânge
ªi vei suspina...

Arhimandritul Claudiu Derevleanu a pri­mit ºi alte scrisori din Þara Sfântã, unele în versuri, pe care le þinea ascunse, cu grijã, într-un dulap din chilia sa. Fiind bãtrân, într-o zi i-a vorbit cuiva de preþioasele epistole ºi le-a scos dintr-un ungher al sertarului în care le aºezase de mai mult de 20 de ani. Ceea ce s-a întâmplat dupã aceea i-a umbrit, cu mare amãrãciune, ultimii ani de viaþã. Într-o zi s-a pomenit cu doi agenþi ai Se­curitãþii care l-au interogat amãnunþit ºi, la un moment dat, i-au deschis sertarul cu pricina, invitându-l sã le arate scrisorile de care deveniserã, deodatã, interesaþi. Aºa s-a pierdut „comoa­ra“ epistolarã, pãstratã cu atâta grijã ani de-a rândul. Imediat dupã 1990 s-a adresat autoritãþilor cu dorinþa de a le recupera. Pânã la moartea sa, în septembrie 1991, n-a primit un rãspuns pozitiv.
Cu mulþi ani în urmã, în discuþii de tainã avute în anii 1988, 1989 ºi 1990, pãrintele Arhimandrit Claudiu Derevleanu îmi poves­tea despre Sfântul Ioan Iacob. Îl considera sfânt cu adevãrat, deºi pãrintele Claudiu s-a mutat la Domnul înainte de canonizarea oficialã, care a avut loc în anul 1992. Amin­tea mereu cã doreºte sã-l întâlneascã în Ceruri pe prietenul sãu din tinereþe. Era singurul din þarã cãruia Sfântul Ioan Iacob i-a trimis în perioada 1937-1960 epistole cu diferite prilejuri.
Dupã sãvârºirea „cãlãtoriei“ pe acest pãmânt, prietenul ºi fratele de nevoinþã de la Neamþ se va fi întâlnit cu Sfântul din Ceruri. Îl va fi primit, cu bucurie ºi cãldurã de frate, în Împãrãþia lui Dumnezeu. Aºa se întâmplã când ai prieteni Sfinþi! O prietenie sigurã ºi sincerã, care nu se schimbã la fiecare adiere de vânt. O prietenie adevãratã, care niciodatã nu piere.

Autor: Arhim. Timotei AIOANEI