Între Giurgiu ºi Zimnicea, pe Dunãre, la Pietroºani, o stranie catapeteasmã a Sfinþilor cu ochii scoºi se încãpãþâneazã, în apriga liturghisire a vânturilor dunãrene, sã mai mãrturiseascã o vreme, sã mai adãste un ceas…

Orbirea
Smeritã, bãtrâna tâmplã pare a aºtepta pe cineva plecat în depãrtãri. Pe cineva care sã o primeneascã creºtineºte ºi sã o jeleascã la despãrþire, ca slujitoare vrednicã ce a fost. La Pietroºani, însã, oamenii sunt asemenea sfinþilor cu ochii scoºi de pe catapeteasmã. În altarul acesta uitat s-a slujit atâta amar de vreme. Se va prãbuºi în curând probabil, nebocit nici mãcar de un singur creºtin din sat. În faþa lui, tresari. Când plouã, pe obra­jii sfinþilor pare a se prelinge mulþime de lacrimi. Lacrimi ce le usucã doar vântul, ºu­ierând pe întinderea câmpiei. Mii de cio­buri ºi tone de gunoaie zac în jurul altarului. Nimeni nu le vede. În puþine zile, câþiva oameni ar putea curãþi locul ºi aºeza un gard de jur- împrejurul lui. Cui sã-i mai pese însã cã aici s-a slujit Dumnezeului Celui Viu? Pe cine sã-l mai doarã cã altarul a fost o treap­tã cãtre Cer? Adun în palme cioburi ºi mã gândesc la bãtrânul Gavriil, basara­bea­nul de la Mânãstirea Sf. Pantelimon din Athos, plecat anul trecut pe cãrãrile veº­niciei…

Pãrintele Gavriil
Mã plimbam cu pã­rintele pe potecile Atho­sului. S-a oprit deo­datã ºi a început sã-mi vorbeascã despre taina altarelor ruinate din Sf. Munte. Locuri în­grijite ºi respectate de athoniþi, chiar dacã abia li se mai vede urma. A adus vorba de pãrintele Dometie, la care se spovedea ºi cu care se sfãtuia adesea odinioarã. Chilia du­hov­nicului sãu apar­þi­nea de Vatoped. Po­vestea bãtrânul: „Pã­rin­tele Dometie co­bo­râse în beci ca sã adu­cã o carafã de vin. Însã tot întârzia. Privind eu spre muntele din faþa schitului, am vãzut o bisericuþã albã pe care o înconjurau, cu Sfânta Evanghelie ºi cu fãclii aprinse, trei-pa­tru slujitori în odãjdii strãlucitoare ºi patru mireni. Nu-mi venea sã cred ochilor. Doar venisem de atâtea ori aici. L-am chemat insistent pe pãrintele. I-am arãtat locul ºi l-am tot descusut, pânã ce am purces împreunã într-acolo, ca sã mã lãmuresc mai bi­ne. Am aflat doar câteva ziduri arse ale unui schi­tu­leþ. În cele din urmã, pãrintele Do­metie mi-a dezlegat taina. Îna­in­te cu câteva zeci de ani, fusese în acel loc o chilie româneascã, cãreia i s-a dat foc de niºte rãu­fã­­cãtori ce-i prigoneau pe bieþii cãlugãri români“. Cã­lugãrii au ars de vii împreunã cu patru mireni greci ce îi mai ajutau la gospodãrie. Pãrintele Do­metie îi cunoscuse. Se întâmplase aceastã grozã­vie la începuturile vieþui­rii lui în Athos; de chiar hramul chiliei lor – Sf. Cos­ma ºi Damian. ªi tot bãtrânul îi mãrturisise ucenicului Gavriil pe a­tunci, lângã acel altar rui­nat, cã în fiecare an, de hram, mucenicii veneau din Cer ºi slujeau Sf. Li­turghie la bisericuþa lor. Era de ziua Sf Cosma ºi Damian…

Vrãjitoarele
…Trec prin uºile diaconeºti. Din piciorul Sfin­tei Mese a mai rãmas doar o palmã. Jumãtate din prestolul spart zace azvârlit la doi metri. In­scrip­­þii obscene, scrijelite mai peste tot. Mã necãjesc de orbirea ºi nepãsarea noastrã. De ce oare ne lipsesc ochii, de parcã am fi vrãjiþi? Tanti Ana, la ºosea, e de pãrere cã oamenii chiar ar putea fi moºmoniþi, de nu mai pot sã vadã. „Se ba­zeazã“ pe ceva când spune asta. κi aduce aminte de o poveste. Bunicul dumneaei, în tinereþe, fãcea negoþ cu porumb. Îl cumpãra de pe lângã Turnu-Mãgurele ºi îl ducea cu cãruþa în Dâmboviþa, la munte. Într-un sat, o femeie i-a fãcut farmece unui tovar㺠de cãrãuºie de-al sãu. „L-a orbit. Omul nu s-a mai întors acasã, la nevasta ºi la copii lui, în satul vecin, decât dupã vreo 10 ani, dupã ce a aflat oala cu farmece ºi a spart-o. Numai cã oala a gãsit-o dositã numai atunci când nevasta lui a început sã dea slujbe pe la mânãstiri. Tot Dumnezeu“…

Profesorul Sivu
Un domn ce trece zilnic pe lân­gã altarul nãruit ne spune cã ar vrea sã facã ceva pen­tru curãþirea lo­cu­lui, însã nu e prea bogat. „Am doar un tractor, cumpãrat împreunã cu frate-miu, nu sunt ca Be­cali!“. Nu ºtie când s-a slujit pentru ultima oarã aici. Ne trimite la scri­itorul satului, profesorul de istorie Tudor Sivu. Între timp, minunatul pictor Marian Dumitrescu din Bu­cu­reºti, cu care am bãtut drumul Pietroºanilor, a izbutit sã schiþeze catape­teas­ma Sfinþilor cu ochii scoºi pentru o vii­toare lucrare.
 Când am ajuns acasã la profesorul Tu­dor Sivu, se întunecase deja. Vreme tocmai potrivitã pentru poveºti de demult. Aflãm cã biserica s-a închis în 1949. Ultimul ei slujitor, preotul Ioan Petrescu, cel care îl ºi bo­te­zase pe istoric în numele Sf. Teodor, a fost arestat ºi trimis la închisoare de cãtre co­muniºti. Fãrã nici o vinã. „Activiºtii îl «demascau», adunatã fiind toatã obºtea satului: Ãsta este banditul care v-a spoliat pe voi“. Nimeni nu a avut curaj sã-i ia apãrarea pãstorului. Dupã terminarea bisericii noi, biserica veche s-a prãbuºit încetul cu încetul, lãsatã fiind de izbeliºte. Domnul profesor Sivu a încheiat deja primul tom despre Pietroºani. O voluminoasã lucrare ce îºi aº­teaptã sponsorul. Ne vorbeºte apoi multã vreme, cuprins de emoþie, despre Doamna Stanca, soþia lui Mihai Viteazul, ai cãrei pã­rinþi proveneau, se pare, dupã concluziile dumnealui, din Pietroºani. Din câte a cerce­tat, locaºul bisericii ruinate a fost mai întâi o culã de apãrare ºi de observare la Dunãre. Arzând biserica de lemn a satului, în 1812-1814, fraþii Dimitrie ºi Hristodor Lapaty, deþinãtorii moºiei Pietroºani, au trans­format cula în bisericã. Ferestrele îngus­te, de doar 15 cm, au fost lãrgite la un metru de cãtre prinþul Dimitrie ªtirbei, în anul 1887. Biserica în formã de navã avea lun­gimea de 20 de metri. Zidurile ei fiind groase de 80 de cm. Câte nu ar mai avea de spus dom­nul profesor! κi adu­ce aminte de un film rea­li­zat în perioada comunistã la Pietroºani. Sce­­­ne profanatoare ºi defãimãtoare la adre­sa Ortodoxiei au fost fil­ma­te în chiar Sf. Al­tar. Pre­zentatã într-un alt film ca distrusã de turci, bi­se­ricii murdã­ri­te de Anti­hrist, în 1973, avea sã i se dea foc. Mã gândesc din nou la vrednicul preot arestat ºi trimis fãrã de vinã în beciurile întunecoase ale închisorilor bolºe­vi­ce. Încerc sã vãd cu ochii minþii frescele de astãzi în lumina lumâ­nãrilor ºi a cande­le­lor, într-o zi de litur­ghie la Pietroºani, când oamenii fãceau bi­serica neîncãpãtoare, dând sla­vã Mântui­to­rului. Îmi amintesc apoi iarãºi de tonele de gunoaie ºi de miile de cioburi ce sufocã altarul Sfinþilor cu ochii scoºi. Plec trist din sat. La ºoseaua principalã rãsunã din difuzoare cea mai murdarã ºi cea mai antiro­mâ­neascã muzicã au­zitã vreodatã, spãlând cre­ie­re ºi sluþind suflete. La Pietroºani, dacã nici acum, în al 12-lea ceas, cineva nu va avea ochi de vãzut, Catapeteasma Sfinþilor cu ochii scoºi nu va mai apuca ziua de mâine.



Autor: Gheorghitã CIOCIOI