Pe pagina de titlu a unei recente cãrþi de mare succes – Ioan Ianolide, Întoar­cerea la Hristos. Document pentru o lume nouã (Ed. Christiana, Bucureºti, 2006), cu o prefaþã testamentarã a Pãrin­telui Gheor­ghe Calciu (23 nov. 1925 – 21 nov. 2006) – stã scris: „Ediþie îngrijitã la Mânãs­tirea Diaconeºti“. Deºi ºi-a fãcut din plin simþitã prezenþa în peisajul duhovnicesc ºi cultural românesc al ultimului deceniu, tânãra mânãstire de la Diaconeºti este încã mai puþin cunoscutã decât s-ar cuveni. Popularul ghid Drumuri spre mânãs­tiri de Mihai Vlasie este ºi el destul de zgârcit cu privire la ea. Celor dornici sã afle mai multe le punem la îndemânã, în cele de mai jos, câteva repere lãmuritoare, scrise cu încredinþarea cã noua lavrã moldavã reprezintã deja un model catalizator de ortodoxie creatoare, în cea mai curatã tradiþie a cãrturãriei ºi artei noastre mânãstireºti.

Când Duhul suflã
pe coastã de munte…
Înfiptã în coasta împãduritã a muntelui ca o cruce a biruinþei dreptmãritoare, ce trage piatra spre vãzduh ºi clipa spre veº­nicie, Mânãstirea Diaconeºti se ridicã la aprox. 15 kilometri de localitatea Comã­neºti, în aria satului cãruia îi sfinþeºte numele ºi care aparþine de comuna Ag㺠din judeþul Bacãu. Din drumul ce duce dinspre Comãneºti spre Miercurea Ciuc, pasul se abate peste apa Trotuºului, în munte – ca la vreo doi kilometri de urcat pe drum forestier. Cu maºina, se vine pe DN12A, spre nord-vest, pânã la 5 km. de Strapa ºi 14 km. de Agãº, iar cu trenul se vine prin halta Goioasa sau prin gara Comãneºti.
Mânãstirii i se datoreazã recenta refacere a podului de peste Trotuº, care o leagã de va­tra Diaconeºtilor. Doborât de rãscoala apelor în primãvara lui 2006 ºi lãsat de izbeliºte de autoritãþile locale ºi judeþene, este acum în mãsurã, din toamna trecutã, sã-ºi asume din nou poverile, cu umeri mai ­largi ºi mai puternici, peste care se simte parcã binecuvântarea de sus.
Piatra de temelie a noului aºezãmânt monahal a fost pusã încã din 1998, iar construcþia a început în 1999, fiind ºi acum în curs de definitivare, dar vãdind deja o temei­nicã gospodãrire ºi rânduialã, în care s-a întrupat, cu har temeluitor, toatã râvna ºi vrednicia energicului ieromonah Amfilohie Brân­zã (39 de ani), ctitor ºi duhovnic al locului, format la ºcoala duhovniceascã a pãrinþilor Ioanichie Bãlan ºi Iustin Pârvu.

Când „elitele“ se smeresc
întru Domnul…
Paraclisul – cu hramul Sfinþilor Arhan­gheli Mihail ºi Gavriil – ºi biserica mare (încã nezugrãvitã integral ºi cu o catapeteasmã provizorie) – cu hramul Adormirii Maicii Domnului – sunt porþile spre cer la care vegheazã rugãtoare obºtea aleasã a Diaconeº­tilor, ce nu­mã­rã de-acum 30 de vieþuitoare (în frunte cu maica stareþã Evloghia Chir­vase), dintre care peste 20 au una sau chiar douã facultãþi (câteva licenþe fiind întãrite ºi prin masterate). Media de vârstã este de 27 de ani (probabil una dintre cele mai tinere obºti din þarã), dar vieþuitoarele sunt suficient de coapte ºi de dedicate „cãii înguste“ pe care au pornit încât sã poatã duce rânduiala severã a modelului athonit, cu slujirea tuturor Laudelor ºi cu excluderea completã a mâncatului de carne (peºtele singur fiind îngãduit, dar numai la praznice ºi dez­legãri). Sã nu-ºi în­chi­puie cineva, însã, o mâ­­nãstire mohorâ­tã, co­ple­ºitã de propriile ei exigen­þe: chi­purile vieþui­toa­relor iradiazã luminã, bucurie ºi pa­ce, râsul blând se sme­reºte într-un cuviincios surâs, de se­ra­­ficã delicateþe ºi pros­­pe­þime, totul res­pi­rã o sãnãtate se­ninã ºi îmbujoratã de duh. Mãicuþele acestea ti­nere ºi distinse fãrã mândrie au ºi fi­zic un fel de frumu­se­þe ico­ni­cã ºi filocalicã, încât þi se pare cât se poate de firesc sã producã atâtea alte frumu­seþi – cu mâinile, cu inimile ºi cu minþile lor.
Pânã acum obºtea Diaconeºtilor a editat trei CD-uri cu cântece: „Liturghia Învierii“, „Imn morþilor“ (muzicã psalticã pe versuri din închisori) ºi „La Naºterea Dom­nului“ (co­lin­de), iar corul mânãstirii, format din 12 mãicuþe, cãrora deja li s-a dus vestea pânã hãt, este foarte cãutat ºi chemat prin þarã sã susþinã concerte cu caracter re­ligios.
La fel de vestit a devenit, în scurtã vre­me, ºi atelierul de picturã bizantinã, cu ale cãrui lucrãri iconografice s-au ilustrat ºi edi­tat, în anii din urmã, trei splen­­dide calendare bisericeºti: unul cu ma­rii sfinþi de pes­te an, unul cu sfinþii ro­mâni ºi unul cu prin­cipalii noº­tri vo­ie­vozi creºtini.
În fine, Maica An­tu­za ºi alte câteva au în­grijit, cu o ostenea­lã de mai mulþi ani, dublatã de un desã­vâr­ºit profesionalism (rar în editorialistica româ­neascã de azi), cartea mãrturi­sitoare – de aproape 600 de pa­gini – a regretatului Ioan Ianolide (cel mai apro­piat camarad de temniþã al ne­ui­ta­tului Vale­riu Gafencu, „sfân­tul închi­sorilor“).
Când vocaþiile se întâlnesc…
De altfel, aici a poposit, cucerit de atâta vrednicie, în ultimul lui drum prin þarã, prefaþatorul harismatic al cãrþii, „rãzboinicul întru cuvânt“ Gheorghe Calciu-Dumitreasa, marele cruciat în sutanã al ortodoxiei româneºti (21 de ani de închisoare sub comuniºti!), la cãpãtâiul cãruia au vegheat neobosit, la Spitalul Militar Central din Bucureºti, timp de mai bine de o lunã, tot mãicuþele de la Diaconeºti…
Valeriu Gafencu… Ioan Ianolide… Pã­rin­te­le Iustin… Pãrintele Calciu… Pãrintele Am­fi­­lohie… Mãicuþele de la Diaconeºti… Ce frumoasã, rodnicã ºi pildui­toa­re întâlnire a vocaþiilor, întru lucrare ºi mãrturisire, în zorii unui veac despre care s-a spus ºi s-a re­petat – adesea fãrã sã se conºtientizeze toate implicaþiile acestui adevãr crucial – cã va fi unul religios, sau nu va fi deloc.
Dar dacã existã o ca­le a veacului spre Cer, atunci aº zice cã nimeni nu-i chemat s-o deschi­dã ºi s-o strãbatã cu pas mai nobil ºi mai drept decât aceste feciorelni­ce „mirese ale lui Hris­tos“, cu candelele me­reu pline de untdelemnul sfinþeniei ºi gata sã intre smerite în cãmara Mirelui, trãgând dupã ele lamura unui neam care mai rãmâne sã le binemerite pânã la ca­pãt ºi sã ardã nemistuit în rugul aprins al iubirii care nu se trece.