
Episcopul Sofronie s-a nãscut la 3 noiembrie 1967 în Arad. A urmat cursurile Universitãþii de Medicinã ºi Farmacie din Timiºoara, obþinând diploma de doctor (medic) în anul 1993, cu media generalã de licenþã 10. A participat la înfiinþarea filialei A.S.C.O.R. Timiºoara (1990), pe care a condus-o începând din 1991, în calitate de preºedinte. În 1997 a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxã din cadrul Universitãþii de Stat din Arad, cu media examenului de licenþã 10. A fost tuns în monahism de cãtre P.S. Timotei al Aradului (1995) ºi hirotonit ierodiacon ºi, apoi, ieromonah de cãtre Î.P.S. Serafim Joantã. Între 1997-1998 a primit ascultarea de a organiza Sectorul de Asistenþã Socialã al Episcopiei Aradului, iar ulterior a fost secretar al Cabinetului Patriarhal, reprezentând Patriarhia Românã la diverse conferinþe, în þarã ºi strãinãtate. Povestea care ne intereseazã în interviul pe care vi-l prezentãm începe la 30 ianuarie 1999, atunci când ieromonahul Sofronie a fost ales Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria.
În ce împrejurãri aþi ajuns episcopul românilor din Ungaria?
În 1997 a fost reactivatã Episcopia din Ungaria, iar Episcopul Aradului, Preasfinþitul Timotei, a devenit Locþiitorul Scaunului Episcopal. În ianuarie 1998 am fost chemat la Sfânta Patriarhie, unde Preafericitul Pãrinte Patriarh mi-a încredinþat ascultarea de secretar la Cabinetul Patriarhal. În aceastã calitate, am luat contact nemijlocit cu viaþa bisericeascã de la noi la cel mai înalt nivel, ucenicind, învãþând, crescând duhovniceºte pe lângã Întâistãtãtorul Bisericii noastre strãmoºeºti. Din aceastã ascultare fericitã, dupã hotãrârea Sfântului Sinod privind alegerea de Episcop pentru românii din Ungaria, am fost ales de Colegiul Electoral Bisericesc, în ziua în care Biserica îi serbeazã pe Sfinþii Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, în Anul Mântuirii 1999. Sfântul Sinod a validat, la 4 februarie 1999, aceastã alegere, iar la 21 februarie (acelaºi an) am fost hirotonit ºi instalat în Catedrala din Giula, de cãtre Preafericitul Pãrinte Patriarh, împreunã cu alþi cincisprezece ierarhi din Sfântul Sinod.
Ce aþi fãcut – concret – pentru românii de peste graniþa maghiarã?
În primul rând am cãutat sã-i cunosc ºi sã-i înþeleg pe fraþii noºtri din Ungaria. Aceºtia trãiesc în apropierea frontierei româno-maghiare, de-a lungul acesteia, mai cu seamã pe lângã judeþele Arad ºi Bihor. Psihologic vorbind, nu mi-a fost foarte greu, întrucât rãdãcinile mele vin din pãmânturile Aradului ºi Bihorului. Mi-a fost foarte uºor sã intru în dialog cu sufletele lor, întrucât bãtrânii îmi aminteau de bunicii mei, îndeosebi de cei care m-au crescut, pãrinþii tatãlui meu. Românii din Ungaria sunt, în majoritate, oameni simpli, plugari. Din punct de vedere lingvistic, folosesc mai greu limba literarã, preferând varianta dialectalã. Graiul lor este cel bihorean, pe care eu l-am deprins în casa pãrinteascã.
Veþi înþelege cã, reuºind sã vorbim acelaºi grai, provenind din aceeaºi zonã etnograficã, Bihorul, am putut comunica destul de lesne. Totuºi, ar fi bine sã se înþeleagã faptul cã fraþii noºtri din Ungaria sunt ºi aproape dar ºi departe de noi. Aproape, prin rãdãcinile comune ºi legãturile ancestrale cu trunchiul mare al neamului. Departe, prin istoria care ne-a separat ºi care, pentru cei dincolo de graniþã a fost de multe ori nemiloasã, nedreaptã. De aceea, cu durere ºi cu dragoste, învãþând zi de zi cum sã-mi stãpânesc avântul tineresc, prin apelul la înþelepciunea bãtrâneascã, m-am apropiat de ei, încercând sã vin în întâmpinarea nevoilor lor.
Nu este uºor sã fii minoritar. Românii din Ungaria sunt de douã ori minoritari: naþional ºi confesional. Eu nu am avut niciodatã complexele minoritarului: m-am nãscut ºi am crescut într-un mediu românesc ºi ortodox. Nu pot spune acelaºi lucru despre pãstoriþii mei. Ei, românii din Ungaria, au numeroase complexe de inferioritate. Moºtenite ºi dobândite. Inoculate ºi cultivate de alþii ori însuºite ºi transmise mai departe de ei înºiºi. Din aceastã pricinã, principalul lucru pe care m-am silit sã-l scot la luminã a fost demnitatea naþionalã ºi confesionalã: nu suntem cu nimic mai prejos decât alþii, nu are de ce sã ne fie ruºine, Dumnezeu ne-a vrut aºa ºi nu altfel, facem parte dintr-o culturã importantã. Am alcãtuit chiar un „Decalog al minoritarului“, pe care l-am lansat în circulaþie fãrã a face uz de paternitatea-i spiritualã, dar repetându-l cu obstinaþie, pânã la a pãtrunde în strãfundurile sufletului ºi a schimba ceva acolo.
În al doilea rând am înþeles sã mã îndrept spre oameni, spre bisericile din sufletele lor încercând sã insuflu permanent ºi pretutindeni gustul pentru frumos ºi bine, setea de adevãr ºi dreptate, dorul dupã Dumnezeu. Am cercetat pe bãtrâni ºi pe tineri, pe plugari ºi pe intelectuali, fãrã a mã formaliza, cãutând sã vorbesc sufletului fiecãruia în dialectul propriu, pe înþeles. Nu aº vrea sã fac o trecere în revistã a activitãþii mele concrete, dar aº insista asupra unui aspect: am învãþat importanþa memoriei culturale. Dacã am fost crescut ºi educat în spiritul patriotismului ºi al ataºamentului faþã de valorile neamului nostru, în Ungaria m-am „îmbolnãvit“ de iubire faþã de Þara ºi Neamul meu.
Ce am reuºit sã fac ºi ce nu, va descoperi Domnul în Ziua Sa!
Poþi fi, în acelaºi timp, episcop român ºi european?
România face parte din Europa. Chiar fãrã prea mari performanþe economice, însã cu valenþe culturale certe. Aºa ºi românii sunt europeni. Cultural vorbind. Un episcop român este în acelaºi timp european. European de la rãscruce, de la rãspântia dintre Occident ºi Orient. Din Occident ne vine latinitatea, din Orient credinþa. Ungurii obiºnuiesc sã le spunã ortodocºilor greco-orientali. Eu aº spune cã românii sunt mai curând romano-orientali. Eu, unul, aºa mã simt: parte a glorioasei civilizaþii oriental-romane, „suflet din sufletul neamului meu“. Iar neamul meu este european, popor al sintezei, popor al întâlnirii marginilor lumii, popor al sãrutului dintre Occident ºi Orient. Mintea mea gândeºte dupã tiparele occidentale, ce i-au fost aºezate în ºcoalã, dar coboarã sfios ºi smerit în inima-mi ce simte puterea, lumina ºi cãldura Orientului. Dacã te-ai nãscut român, nu poþi fi european decât în mãsura în care rãmâi ceea ce eºti: român. Nu poþi fi european dacã renunþi la identitatea dãruitã de Dumnezeu ºi formatã într-un anumit areal cultural.
Cum aþi schimbat halatul alb, medical, pe rasa neagrã, monahalã?
Nu am schimbat nimic. Am îmbrãcat ceva pe deasupra. Am înþeles cã vindecarea deplinã nu þi-o poate da decât Hristos Domnul, prin Sfântul Duh, în Sfânta Bisericã. Fãrã iertarea pãcatelor nu este vindecare desãvârºitã. Visez la timpurile când Biserica era mai prezentã în spitale. Când spitalele se construiau în mânãstiri. Mã rog ca tot mai mulþi slujitori ai Domnului sã se apropie iubitor spre lumea suferinþei. Când mergi la doctor? Când simþi cã te doare ceva, când ai o suferinþã. Aºa se întâmplã îndeobºte. Prin urmare, suferinþa te trimite la medic. Dar alinarea þi-o poate da doar Bunul Dumnezeu. Lumea aceasta ar suferi mai puþin dacã noi, slujitorii poporului celui nou, al harului, am fi mai mult, mai statornic, în mijlocul celor care suferã. Nu doar credincioºii sã solicite rugãciunile noastre, ci ºi noi, preoþimea, monahii, credincioºii cu pregãtire medicalã avem datoria de a fi alãturi de cei ce suferã.
Atracþia mea pentru lumea monahilor este una veche. De când eram ºcolar. Toate caietele mele de notiþe erau pline, la sfârºit, pe ultimele pagini, cu desene figurând biserici, episcopi, monahi, monahii, procesiuni (întotdeauna cu ierarhi ºi multã cãlugãrime, stareþi ºi stareþe, cruci, ripide, prapuri, icoane, toace, clopote, cãdelniþe, cãþui…). Eram mereu în contact cu lumea monahalã. Vacanþele mele preferate erau cele de la mânãstiri. Mã simþeam acasã în atmosfera mânãstirilor. În clasa a ºaptea am citit ºi mi-am conspectat manualul de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, elaborat de Pãrintele Profesor Mircea Pãcurariu pentru seminariile teologice. Dupã ce am intrat la Medicinã (în capul listei, la o concurenþã de unsprezece pe loc), am citit Tradiþie ºi libertate în spiritualitatea ortodoxã de Mitropolitul Antonie Plãmãdealã. Pe altele nu le mai pomenesc.
La liceu le povesteam colegilor despre cãlugãri ºi mânãstiri, despre Ierusalim ºi Muntele Athos, despre ortodoxie ºi erezii, despre ceea ce citeam eu în scrierile lui Gala Galaction, Ioanichie Bãlan sau în manualele de teologie pentru Institutele teologice de grad universitar. La medicinã le povesteam colegilor despre Sfântul Grigorie Palama ºi isihasm, despre Sfântul Spiridon ºi Capadocienii, despre Biserica noastrã în perioada interbelicã, despre Sfântul Ioan Damaschin ºi Nichifor Crainic, Eusebiu din Cezareea ºi Pãrintele Stãniloae. De aceea, nu a fost mirare pentru cei care m-au cunoscut la aflarea veºtii cã mã cãlugãresc. Iar medicina am vãzut-o tot ca un apostolat. Am ales mânãstirea, înþelegând, dupã cãderea comunismului, cã Biserica are nevoie de toate forþele conºtiente, pentru a împlini cerinþele misionare nenumãrate ale noilor realitãþi. La tunderea mea în monahism, în Postul Adormirii Maicii Domnului din 1995, la Mânãstirea Hodoº-Bodrog de lângã Arad, s-a strâns lumea ca la hram, curtea chinoviei fiind plinã. Majoritatea celor prezenþi erau foºtii mei colegi de liceu ºi facultate, dar ºi foarte mulþi intelectuali din Arad ºi numeroºi monahi ºi monahii din pãrþile Banatului ºi Ardealului. A fost tare frumos.
De unde sunteþi, ca obârºie?
Sunt nãscut la Arad. Tatãl meu este bihorean. Mama arãdeancã. Tata s-a nãscut în localitatea Sâmbãta din judeþul Bihor, o comunã situatã lângã ºoseaua ce leagã Oradea de Beiuº. Ambii pãrinþi ai tatãlui meu sunt din Sâmbãta. Atât ei, ªtefan ºi Ana, cât ºi pãrinþii lor, strãbunicii mei (Vasalie ºi Ileana Drincec ºi Mihai ºi Eva Peleº), precum ºi strãbunii lor s-au nãscut în Sâmbãta, localitate ce va împlini cinci sute de ani de atestare documentarã în 2008. Rude am în toate satele din jurul Sâmbetei: Ceica, Vintere, Holod, Bucium, Copãceni, Drãgeºti, dar ºi la Oradea ºi la Beiuº. Strãmoºii mei au fost þãrani credincioºi. Fac parte dintr-o familie numeroasã. Bunica ce m-a crescut îmi spunea de multe ori: „Sufletu’ mneu, tu ieºti dân cileghi [familie, în dialect] mare“. Tatãl meu, Petru, a venit împreunã cu pãrinþii sãi la Arad, dupã al doilea rãzboi mondial. Bunicul meu a fost poliþist. A fãcut parte din garda regalã ºi l-a pãzit pe marele Iorga, pe când era cãtanã, iar profesorul spunea, de multe ori: „Ia cheamã-l pe ardeleanul acela deºtept!“. ªi stãteau de vorbã…
Un singur lucru aº adãuga: când a fost ocupatã o parte din teritoriul nostru naþional, în cursul Rãzboiului, Sâmbãta a cãzut sub stãpânire strãinã. Nimeni nu a rãmas în sat. Toþi s-au refugiat în România liberã, la Brad, în judeþul Hunedoara. Dupã Rãzboi ºi eliberare s-au întors cu toþii acasã. ªi bunicii mei, numai cã bunicul a fost transferat la Arad, aºa cã s-au mutat ai mei în urbea de pe malul Mureºului ºi ºi-au fãcut casã pe Calea Victoriei, în Cartierul Funcþionarilor. Acolo m-am nãscut ºi am crescut eu. Pãrinþii mei lucrând, bunicii m-au îngrijit. Graiul lor este primul pe care l-am cunoscut. Folclorul bihorean a fost cel dintâi care a pãtruns în urechile mele. ªi m-au învãþat ai mei sã rãspund aºa la întrebarea „A’ cui eºti?“: „Io mi’s a’ Fane Bijii“.
Dinspre mamã, sunt tot din Criºana. Mama mea, Mãrioara, s-a nãscut la Arad, întrucât tatãl ei a fost salariat al Cãilor Ferate Române. Pãrinþii mamei, Petru ºi Silvia, provin din douã sate de pe valea Criºului Alb: Cil ºi Pescari. Bunicul era din Cil. Acolo s-au nãscut ºi pãrinþii sãi, Mihai ºi Maria Zãcoi ºi strãmoºii. Dupã bunicul, am rudenii în satele vecine Cilului, Almãº, Joia Mare. Bunica s-a nãscut la Pescari (sau Holt, cum era înainte numit satul), într-o familie care a dat mulþi preoþi, ªerb. Pãrinþii bunicii au fost Moºu’ Vichenti ºi Baba Þuculina. Din cele arãtate, se poate vedea cã sângele strãmoºilor mei este amestecat cu þãrâna Criºanei, pãmântul Bihorului ºi Aradului odihnind oasele strãbune.
Depãrtarea nu se mãsoarã în kilometri, ci dupã dor
Cum se vãd þara ºi credinþa de la distanþã?
Distanþa nu este prea mare: de la Episcopie în vamã sunt doar cinci kilometri. Dar este altã lume, mai rece, mai seacã, strãinã, cu toatã ordinea ºi progresul vizibile. Este alt aer, deºi „la o aruncãturã de bãþ“: mai plin de tensiune, de neîncredere, de duh strãin. Cum treci graniþa înspre România, te simþi acasã. Respiri altfel, în voie. Aºa încât, deºi aproape, mã simt departe de casã. Depãrtarea, cum vedeþi, nu se mãsoarã, în acest caz, în kilometri, ci dupã dor. Am cãlãtorit mult în viaþa mea, mai ales de când sunt episcop (ultimii opt ani), dar mereu mã gândeam acasã. Dupã douã-trei zile mã prindea dorul. Îmi amintesc de prima mea vizitã la Roma, acum câþiva ani. Eram delegatul fratern al Bisericii Române la Sinodul Episcopilor catolici. Dupã programul oficial ºi vizitele necesare la monumentele de la „Caput Mundi“, când mã pomeneam seara în chilie, mã prindea dorul. ªi cântam: „Acolo este Þara mea ºi Neamul meu cel românesc; acolo eu sã mor aº vrea, acolo vreau eu sã trãiesc“…
Cât priveºte credinþa, pe aceasta n-o vezi, o trãieºti. Credinþa, de altfel, este singura care mi-a dat putere sã îndur înstrãinarea. Credinþa m-a împins sã fac din Episcopie o oazã româneascã. Aºa, de pildã, la Centrul Eparhial totul e românesc. ªi se vorbeºte numai româneºte. Iar la Reºedinþã e o micã Românie. Nimic nu te lasã sã vezi cã ai fi în Ungaria. Zidurile sunt impregnate de viaþa de-acasã. Atmosfera e una pur româneascã. Rugãciunea a sfinþit locul. Aºa a ajuns credinþa ortodoxã sã-mi fie patrie aici, între strãini. Sunt, însã, recunoscãtor Dumnezeului Celui Viu cã nu sunt departe de Þarã. Când aerul devine irespirabil, merg cãtre hotarul Patriei ºi-mi umplu plãmânii cu aerul de Acasã. Nu cred cã aº putea supravieþui departe de România. Am acceptat sã plec încoace, pentru a-i sluji pe românii de aici, ºtiind cã nu ei au ales sã trãiascã pe aceste meleaguri, ci pur ºi simplu au rãmas afarã când s-a tras graniþa. Dar câteodatã dorul te copleºeºte…
Ce lucru esenþial aþi învãþat ucenicind pe lângã Pãrintele Patriarh?
Arta conducerii Navei. Arta de a cârmui Corabia Bisericii. Sau, mai pe limba celor de azi, leadership-ul. Am învãþat tot ce aveam nevoie pentru a sluji Sfânta Bisericã din treapta haricã a arhieriei. Am învãþat sã nu iau nicicând o hotãrâre pripitã sau de unul singur. Sã lucrez în sinodalitate, în colaborare strânsã cu organismele canonice ale unei eparhii. Am învãþat sã nu fiu egoist, ci atunci când observ valoarea, sã o apãr, sã o ajut sã se cultive, sã o sprijin atunci când vremea cere a fi promovatã. Am învãþat sã preþuiesc oamenii, sã nu mã grãbesc a face judecãþi de valoare, ci mai degrabã sã iau aminte pe îndelete la fiecare miºcare a sufletului, care multe poate grãi. Am deprins sã observ, sã iau seama ºi într-o parte ºi într-alta, sã nu mã precipit în aprecieri, sã fiu cumpãtat, echilibrat, atent la tot ceea ce poate sã-mi transmitã ceva. Sã-i respect pe înaintaºi, sã fiu recunoscãtor, sã mulþumesc dupã cuviinþã, sã chem ajutorul Domnului ori de câte ori e urgent. (ªi când nu este?) Sã îmi onorez misiunea pe care Dumnezeu ºi Biserica, prin Sfântul Sinod, mi-o încredinþeazã. Am învãþat sã am rãbdare ºi sã scrutez profetic orizonturile. Sã rãspund „prezent“ oricãrei chemãri din Ceruri.
Cum se vede (oarecum) din afarã unitatea ºi stabilitatea Bisericii noastre?
Unitatea Sfintei noastre Biserici este datã de Duhul Sfânt, legãturã de dragoste între diversitatea darurilor cu care fiecare dintre noi a fost înzestrat. Aceastã pluralitate a darurilor este chezãºia lipsei de monotonie, este semnul de frumuseþe aºezat de Preasfânta Treime peste poporul român, popor de sintezã, popor în care multitudinea talanþilor înseamnã ºi o responsabilitate pe mãsurã. Aceastã stare este perceputã întocmai afarã. Aici noi vedem o Bisericã puternicã, cu un Patriarh biblic în frunte, cu ierarhi dãruiþi de Dumnezeu cu multe harisme, fiecare slujindu-ºi Biserica dupã darul ce-l are, cu monahi evlavioºi ºi preoþi jertfelnici, cu credincioºi devotaþi. Noi nu luãm în seamã exemplele negative, le înþelegem ca pe ceva natural în lumea libertãþii în Duhul, dar nicicum ca pe ceva reprezentativ, în ciuda eforturilor disperate ale unora de a le face sã parã emblematice pentru Ortodoxia româneascã. Altfel vezi lucrurile de la distanþã. Bunul simþ te obligã la discernãmânt.
Dacã aþi fi episcop în România, ce aþi face mai întâi. Ce nu aþi face deloc?
Aceasta o decide voia lui Dumnezeu mai întâi. Dar dacã aºa ar sta lucrurile, la fel cum am procedat aici, primul lucru ar fi deschiderea totalã spre cunoaºterea nevoilor celor încredinþaþi spre pãstorire, pentru a ºti ce ar trebui sã fac pentru a le veni în întâmpinare, pentru a purcede la elaborarea unei strategii pastorale pe mãsurã. În orice caz, aº fi atent la plânsul sãracilor ºi al vãduvelor, la singurãtatea celor pãrãsiþi, la stigmatele marginalilor, la deziluziile deznãdãjduiþilor, la suferinþele ºi disperarea tuturor, pentru a-L aduce pe Hristos în mijlocul lor, pentru a-L face pe Hristos prezent în inima suferinþei, pentru a-i chema pe toþi, împreunã cu preoþimea, cu monahii, cu slujitorii ºtiinþelor ºi artelor, cu truditorii ºi gânditorii, bãtrâni ºi tineri, bãrbaþi ºi femei, cu toþii, la întâlnirea cu Domnul ºi Mântuitorul.
Cât priveºte partea a doua a întrebãrii, rãspunsul e mult mai simplu ºi mai direct: nu mi-aº cãlca niciodatã pe conºtiinþã. N-aº face ce n-am fãcut nici pânã acum.
Poþi fi european ºi ortodox în acelaºi timp?
Nimeni nu te împiedicã sã fii ortodox. Nimeni nu-þi poate interzice sã nu fii de acord cu legi strâmbe. Nimeni nu te poate opri sã te aperi când eºti atacat, sã-þi aperi icoanele ºi, prin ele, propria identitate culturalã, atunci când se cere scoaterea lor din spaþiul public. Pentru cã nimeni nu te va putea ierta dacã, fereascã Sfântul, prin pasivitatea ta, ai contribui la instaurarea unui totalitarism de altã naturã decât cel pe care l-am suportat noi, românii, în trecut (prin complicitatea puternicilor zilei de ieri). Cine se teme de Adevãr? Dar vai celor care zic cã-L slujesc, dar îºi bagã capul ca struþul în pãmânt în clipa ispitei! Vai lor în Ziua Judecãþii! Iar pe noi, pe toþi, sã ne fereascã Marele Dumnezeu, pentru rugãciunile Preacuratei Sale Maici ºi ale Tuturor Sfinþilor, de toatã reaua întâmplare, de laºitate, de pasivitate. Aº îndrãzni sã închei folosindu-mã de profeticele cuvinte hristice, de care a fãcut uz ºi fericitul întru pomenire Episcop al Romei, Ioan Paul al II-lea, Patriarhul Întregului Occident ºi Papã, cu prilejul înscãunãrii Sale: Non avete paura! – „Nu vã fie fricã!“
Autor: Rãzvan Bucuroiu