Preacuvioase ºi de minuni fãcãtorule pã­rinte Prohore, care te-ai hrãnit cu buruieni în loc de pâinea cea spre fiinþã ºi ai prefãcut cenuºa în sare, hrãneºte-ne ºi pe noi cu hrana cea duhovniceascã, rugându-L pe Hristos Dumnezeu pentru sufletele noastre.
(Troparul Sfântului)

Sfântul Prohor a trãit la sfârºitul se­colului 11 ºi începutul secolului 12, fiind de fel din cetatea Smolensk, din Rusia. În zilele domniei lui Sviatopolc al II-lea Iziaslavici, el a venit la vestita Lavrã Pecerska din Kiev ºi s-a pus sub ascultarea stareþului de atunci, Ioan, de la care a pri­mit ºi îngerescul chip.
Sviatopolc al II-lea Iziaslavici (1050 – 1113) a fost domnitorul Rusiei Kievene timp de 20 de ani, din 1093 ºi pânã la moartea sa, în 16 aprilie 1113. Despre el se spune cã multã prigonire fãcea oamenilor din Kiev, cãci „fãrã pricinã dãrâma casele celor pu­ternici ºi jefuia averi multe“.
În acest timp Sfântul Prohor se nevoia în mânãstire în fapte bune ºi mare înfrânare cãci, în afarã de prescura primitã la bise­ricã, el nu gusta niciodatã pâine de grâu, ci singur îºi fãcea un fel de pâine neagrã ºi amarã, frãmântatã cu mâinile sale din loboda care creºtea nesemãnatã, împlinind astfel cuvântul Mântuitorului care zice: „Cã­u­taþi la pãsãrile cerului cã nu seamãnã, nici secerã, nici adunã în jitniþe...“. ªi vãzând Dumnezeu nevoinþa sfântului, a prefãcut de la o vreme pâinea cea amarã din lobodã, dându-i o dulceaþã de nedescris.
ªi întâmplându-se în zilele acelea o foa­mete mare în cetatea Kievului, Sfântul Pro­hor a început sã împartã ºi locuitorilor ora­ºului din pâinile acelea care din mâna lui erau albe ºi dulci ca mierea, pufoase ºi bune la gust, încât se spune cã toþi „nu mai pof­teau pâine din grâu, pe cât pofteau pe aceasta din buruianã“.
Se mai spune însã cã de câte ori cineva din fraþi era ispitit ºi lua în tainã fãrã binecuvântare vreo pâine de la fericitul Prohor, „se afla în mâinile lui ca þãrâna ºi amarã peste mãsurã“, încât nu o putea mânca.
Altã datã, din pricina multelor rãzboaie ºi a neorânduielii din þarã, erau împiedicaþi negustorii sã ajungã în Kiev, aºa încât era lipsã de sare în toatã Rusia. Sfântul Prohor a strâns atunci în chilia sa mulþime de cenu­ºã din toatã mânãstirea ºi, rugându-se, a prefãcut-o în sare curatã, pe care a început sã o dea milostenie oamenilor. Cei care însã socotiserã aceasta prilej de îmbogãþire ºi vindeau scump în târg puþina sare ce se mai gãsea, acum nici ieftin nu o mai puteau da ºi au mers sã se plângã la domnitor. Svia­to­polc a gândit atunci sã ia sarea din chilia sfântului pentru sine ºi, vânzând-o, sã facã avere, însã adusã la palat sarea se prefãcu­se înapoi în cenuºã.
Celor care, dupã obicei, au venit la sfântul sã ia sare, el le-a spus sã aºtepte sã o arun­ce domnitorul. Dupã trei zile, mirat ºi neînþelegând minunea, Sviatopolc a porun­cit sã se arunce cenuºa afarã din palat. De cum era aruncatã însã, cenuºa se prefãcea iarãºi în sare, pe care mulþimea o aduna cu bucurie.
Pentru aceastã minune ce se fãcuse în faþa a tot poporul ºi aflând ºi de cealaltã minune a cuviosului, cu pâinile fãcute din lobodã, domnitorul s-a cãit ºi a cãpãtat evlavie ºi fricã de Dumnezeu. El a fãgãduit Sfântului Prohor cã de va fi sã plece întâi la Domnul, cu mâinile sale îl va aºeza în mormânt, pentru a-i ierta Dumnezeu greºeala.
ªi aºa a ºi fost, cãci pri­mind ves­te de la Sfântul Prohor de apro­piata lui trecere, Svia­to­polc a lãsat oºtirea pe câmpul de luptã ºi a aler­gat la Lavra Peºterilor. ªi prin­zându-l pe Sfân­tul Prohor încã în viaþã, Svia­topolc a luat cuvânt de în­vã­þãturã ºi binecuvântarea lui, iar apoi l-a aºezat în mormânt cu mâinile sale, dupã cum fãgãduise.