Încã din tinereþe Mihai Viteazul s-a bucurat de ocrotirea vãditã a lui Dumnezeu. La numai 35 de ani, el ajungea Mare Ban al Craiovei.
Osândit la moarte de Ale­xandru cel Rãu, Mihai Vitea­zul a fost prins ºi adus pentru execuþie în Bucureºti. I s-a îngãduit totuºi sã po­po­seascã pentru rugãciune în Biserica Albã Postãvari (demolatã de Cea­uºescu în ziua de Paºti a anului 1984). Ru­gân­du-se acolo, în faþa icoa­nei fãcãtoare de minuni a Sfântului Nicolae, se spune cã el a fã­gãduit ridicarea u­nei mânãs­tiri, dacã va scãpa cu viaþã. Cãlãul, impresio­nat de înfãþiºarea lui ºi neîndrãz­nind sã-l loveascã, a aruncat securea ºi a fugit. Vãzând minunea, boierii au cerut ierta­rea condamnatului, iar domnitorul a fost silit sã o acorde.
Ajuns în scurt timp domn al Þãrii Româneºti, Mihai Vi­tea­zul nu ºi-a uitat fãgãdu­in­þa ºi a ridicat în Bucureºti, nu departe de Biserica Albã Postãvari, o mânãstire cu hra­­­mul Sfân­tului Ierarh Ni­co­lae, mânãstire ce va fi cunoscutã mai târziu sub numele de „Mihai Vodã“. Biserica ºi clopotniþa au fost translate, iar chiliile demolate cu oca­zia „sistematizãrii“ ºi construirii Casei Poporului. Pe locul fostei mânãstiri se întinde astãzi Parcul Izvor.
Aºa cum aminteam ºi cu alt prilej în paginile revistei, Mihai Viteazul a închinat ctitoria sa Mânãstirii Simonopetra din Muntele Athos, care fusese distrusã în 1581 de un de­vastator incendiu. Prin ajutoarele directe, dar mai ales prin veniturile Mânãstirii Mihai Vodã, pe care o înzestrase cu 14 sate, Mihai Viteazul a reconstruit practic din temelie mânãstirea athonitã, fiind unanim recunoscut ca al doilea ctitor al ei. ªi astãzi, la ieºirea cu Sfintele Daruri la Sfânta Liturghie, pãrinþii îl pomenesc pe „Mihail Voievod“.

Aflând de formarea unei alianþe creº­ti­ne de luptã împotriva turcilor, Mihai Viteazul ºi-a oferit imediat sprijinul ºi s-a înþeles cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory ºi cu domnul Moldovei Aron Vodã sã înceapã rãscoala toþi în acelaºi timp. Papa însuºi i-a scris lui Mihai Vi­tea­zul, amintindu-i de no­bila origine latinã a ro­mânilor ºi îndemnându-l sã trea­cã la catolicism. În rãs­pun­sul sãu cãtre Ro­ma domnitorul îl îndemna pe Papã ca el sã se întoar­cã la Orto­doxie!
Episodul întemeierii de cãtre Mihai Viteazul a episcopiei ortodoxe româ­ne la Alba Iulia ni s-a pãstrat în în­sem­nãrile Sfântului Ierarh Petru Movilã, Mitropolitul Kievului. Pentru frumuseþea textului, îl redãm aproape integral.
Când Mihai Vodã, domnul Ungrovlahiei, l-a alungat pe Andrei Bathory ºi a luat sceptrul Ardealului, a sosit în oraºul de scaun nu­mit Bãlgrad [Alba Iulia] ºi a voit ca sã zideascã acolo, în oraº, o bisericã ortodoxã. Însã preoþii, orãºenii ºi toþi boierii, fiind de credinþã latineascã [catolici], nu-i îngãduiau sã zideascã, zicând cã ei sunt de credinþa dreaptã ºi de aceea nu doresc sã aibã în oraºul lor o bisericã de lege strãinã. Atunci domnitorul le-a spus: „Voi nu sunteþi mãrturisitori ai dreptei credinþe, cãci nu aveþi harul Sfântului Duh în Biserica voastrã. Noi însã, fiind dreptcredincioºi, avem puterea cea adevãratã a harului Sfântului Duh, pe care ºi cu fapta suntem gata întotdeauna s-o arãtãm, cu ajutorul lui Dumnezeu“. Dar ei voiau sã-ºi dovedeascã dreptatea prin înfruntare de cuvinte ºi dispute. Ci el le-a zis: „Nu, nu prin dispute, ci cu fapta vreau sã o dovediþi, altfel vã voi arãta eu, întru încredin­þa­rea tuturor“. Iar ei i-au spus: „Cum sã arã­tãm? Cãci nu e cu putinþã sã dovedim decât cu cuvântul Sfintelor Scripturi“. El le-a zis: „În dispute este ostenealã fãrã de capãt, dar noi, fãrã înfruntãri de vorbe, putem uºor sã dovedim cu ajutorul lui Dumnezeu. Haideþi, zice, în mijlocul oraºului ºi acolo sã ni se aducã apã curatã, iar arhiereul meu ºi preoþii sãi o vor sfinþi în vãzul tuturor. Tot aºa vor face ºi ai voºtri, deosebit, ºi, sfinþind-o, o vom pune în biserica voastrã cea mare, în vase osebite, pe care le vom astupa ºi le vom pecetlui cu pe­ce­þi­le noastre, pecetluind ºi uºa bisericii pentru 40 de zile. ªi a cui apã va rãmâne nestricatã, ca ºi cum de-abia ar fi fost scoasã din izvor, credinþa aceluia este dreaptã, iar dacã apa cuiva se va strica, cre­din­þa lui este rea. Dacã apa mea va rãmâne nestricatã, cum nãdãjduiesc cã mã va ajuta Dumnezeu, voi nu o sã vã împotriviþi ºi o sã-mi îngãduiþi sã zidesc biserica, iar dacã nu, facã-se voia voastrã, n-am s-o zidesc“. Ei au strigat cu toþii într-un glas: „Bine, bine sã fie aºa!“. ªi a doua zi, dimineaþa, a ieºit domnitorul cu toþi boierii ºi curtenii sãi în piaþã, cu episcopul ºi cu preoþii, slujind litia dupã obicei, cu cruci, cu lumânãri ºi cande­le. ªi, ajungând la locul pregãtit, au sã­vârºit marea sfinþire a apei, rugându-se cu toþii lui Dumnezeu, cu lacrimi ºi suspine, sã pro­slã­veas­cã dreapta credinþã, iar pe cea rea sã o facã de ruºine. Tot în piaþã, dar de o parte, în faþa tuturor, latinii au sfinþit apa ºi au sã­rat-o. Dupã care, astfel sfin­þindu-ºi apa, fiecare a turnat apa lui sfinþitã în câte un vas ose­bit, apoi ºi-au pus peceþile pe ambele pãrþi ale va­se­­lor, le-au dus ºi le-au pus în biserica cea mare, au încuiat uºile, le-au pe­ce­tluit ºi au plecat. În fie­care zi, domnitorul cu epis­copul, cu preoþii ºi cu toþi dreptcredincioºii se rugau, postind. Tot aºa au fãcut ºi latinii. ªi dupã ce au trecut 25 de zile, Dumnezeu i-a dat episcopului un semn. El a venit la domnitor ºi i-a zis: „Doamne, cheamã-i pe latini ºi pe preoþii lor ºi nu aºtepta ziua a patruzecea, cea hotãrâtã. Sã mergem la bisericã, desfãcând peceþile, sã deschidem uºile. Vei ve­dea harul lui Dumnezeu, iar robii lui, care îºi pun cu adevãrat nãdejdea în El, nu se vor face de ru­ºine“. Domnitorul, deci, chemându-i pe toþi, precum l-a sfãtuit episco­pul, a mers la bisericã ºi, des­chizând uºile, au intrat cu toþii. Mai întâi, episcopul ortodox, îngenunchind, s-a rugat cu lacrimi la Dum­nezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Unul în Sfân­ta Treime slãvit ºi preamãrit, precum înainte vreme pe dreptul tãu Ilie l-ai auzit vestind cu foc adevãrul Tãu ºi i-ai ruºinat pe cei de rea credinþã, auzi-mã acum ºi pe mine, robul Tãu nevrednic, dimpreunã cu toþi robii Tãi de aici, nu pentru vrednicia noas­trã, pe care nu o avem, ci pentru slã­vi­rea numelui Tãu sfânt ºi pentru întãrirea cre­dinþei noastre, care este adevãrata cre­din­­­þã în Tine, aratã întreg harul Sfântului Duh în apa aceasta, ca prin nestricãciunea ei sã vadã toþi cã numai în Biserica Ta greceascã ºi soborniceascã de la Rãsãrit se aflã credinþa cea adevãratã ºi harul cel adevãrat al Sfântului Duh. Cãci Tu eºti singurul Care pe toate le binecuvintezi ºi le sfinþeºti, Dum­ne­­zeul nostru, ºi slavã Þie înãlþãm, Tatãlui ºi Fiului ºi Sfântului Duh, acum ºi pururea ºi în vecii vecilor. Amin“. Ridicându-se ºi cân­tând: „Doamne, lumina Mea ºi Mântuito­rul meu, de cine sã mã tem?“, a rupt pe­ce­tea vasului cu apã sfinþitã ºi, uitându-se la ea, a gãsit-o mai curatã ºi mai limpede decât înainte, cu mirosul neschimbat, ca ºi cum ar fi fost luatã dintr-un izvor curgãtor, dupã care a strigat, zicând: „Slavã Þie, Dumnezeul nostru, Care Þi-ai plecat urechea la rugãciu­ni­le noastre, mãrire Þie, Care slãveºti Biseri­ca Ta, slavã Þie, Care întãreºti cu slavã cre­din­þa cea dreaptã ºi nu ne-ai fãcut de ruºine în aºteptãrile noastre“. ªi a zis cãtre toþi: „Veniþi sã vedeþi cum a stat aceastã apã atâtea zile, rãmânând nestricatã datoritã ha­rului Sfântului Duh, ºi încredinþaþi-vã cã adevãratã este credinþa noastrã ortodoxã“.
Iar latinii, rugându-se ºi fãcând slujba dupã cum le era obiceiul, au rupt pecetea vasului în care se afla apa lor ºi, cum l-au des­tupat, toatã biserica s-a umplut de du­hoare, cã s-au înspãimântat toþi latinii ºi au strigat cu uimire: „Adevãratã este credinþa greceascã pe care o þine domnitorul. Sã-ºi zideascã, deci, biserica în oraºul nostru, ­cãci, fiindcã nu i-am îngãduit, Dumnezeu s-a mâniat pe noi ºi ne-a împuþit apa“.
ªi astfel fãcuþi de ocarã, latinii ºi preoþii lor s-au împrãºtiat cu mare ruºine, iar unii dintre ei s-au convertit la credinþa ortodoxã. Iar, domnitorul, cu episcopul sãu, cu preoþii, cu toþi boierii ºi ostaºii sãi, plin de bucurie ºi fericire, s-au întors la curte, slãvindu-L ºi mulþumindu-I lui Dumnezeu pentru minunea ce a fost pentru întãrirea adevãratei credinþe ortodoxe. În aceeaºi zi a fãcut un mare ospãþ pentru întreg oraºul ºi pentru toatã oastea sa.
Toþi locuitorii Þãrii Ardealului, cu jurã­mânt, s-au arãtat bucuroºi sã zideascã bi­serica ºi sã nu o dãrâme niciodatã. Deci, domnitorul a început îndatã zidirea...

Cunoscându-ºi parcã mai înainte sfâr­ºitul mucenicesc, Mihai Vi­teazul, scria în 1600 ducelui Toscanei: „În vremea aceasta oricine poate vedea cã n-am cruþat nici cheltuieli, nici ostenealã, nici sânge, nici însãºi viaþa mea, ci am purtat rãzboiul aºa de multã vreme singur, cu sabia în mânã, fãrã sã am nici fortãreþe, nici cas­te­le, nici oraºe, nici cel puþin o casã de pia­trã unde sã mã pot retrage, ci abia una singurã pentru locuinþã. ªi fiind eu în acele þãri îndepãrtate ºi necunoscute, nu am pregetat sã mã alãtur cu puterile mele ºi cu cheltuieli peste mãsurã la creºtinãtate ºi nu am fost cunoscut de nimeni ºi nici nu le-am fãcut silit de cineva, ci ca sã am ºi eu un loc ºi un nume în creºtinãtate am pãrãsit toate celelalte prietenii ce le aveam“.

Autor: Silviu-Andrei Vlãdãreanu