Dacã Paroria - vestita la­vrã a Sf. Grigorie Sinaitul - nu a putut fi identificatã pânã în prezent, Kelifarevo, marele centru isihast din care s-a rãspândit rugãciunea neîn­ce­tatã în pãrþile noastre, mai fiin­þeazã ca mânãstire ºi as­tãzi. Pãrintele Dumitru Stãni­loae a zãbovit asupra acestei inimi a isihasmului balcanic în mai multe rânduri. Kelifa­re­vo, în rostirea marelui teo­log, devenea un nume aproa­pe mistic…

Paroria
Mai mulþi istorici au încercat sã localizeze Paroria (Mica ºi Marea Mânãstire) în apropie­rea Adrianopolului. Cercetãtorii bulgari o si­tuea­zã în Munþii Stranja Planina. La Paroria, Sf. Grigorie Si­nai­tul a predat cea mai înaltã ºtiinþã, cea a unirii sufletului cu Dumnezeu, adunând în ju­rul sãu mulþime de uce­nici. Deºi considera cã locul ideal al rugãciunii neîncetate erau schiturile, nu a exclus cã aceasta poate fi practicatã ºi în mânãs­tirile mari ori în oraºe. Printre ucenicii sãi mai apropiaþi amintim pe Sf. Teodosie de Tîrnovo ºi Sf. Romil de Vidin. Se pare cã Sf. Grigorie Sinaitul a corespondat în mai multe rânduri cu fiul lui Basarab I, Ni­co­­lae Alexan­dru. Îl aflãm menþionat pe þarul Alexandru într-o epistolã cãtre „împãraþii lumii“, alãturi de împãratul Bizanþului, þarul Ivan Alexandãr al Bulgariei ºi þarul ªtefan Uroº al Serbiei. Dupã opiniile specialiºtilor, nu poate fi vorba decât Nicolae Alexandru Basarab, deoa­re­ce, în acea perioadã, nu mai exista un alt þar cu numele de Alexandru în þãrile ortodoxe. Pe 27 noiembrie 1346, în muntele Ka­takryome­nos, la Paroria, Sf. Grigorie Si­na­itul îºi va încheia slujirea sa pãmânteascã. Ucenicii lui se rãspândesc, dupã dispariþia Paroriei, mai cu seamã în Macedonia, Bul­garia, Serbia, ºi nu în ultimul rând în Þãrile Române.

Deian si Doia
Legãturile dintre con­ducãtorii þãrilor or­todo­xe din Balcani ­erau des­tul de strân­se în perioada rãs­pândirii isihasmului. În regiu­nea Kiusten­dil (Vel­bujd), stãpânea des­po­tul Ioan Drãgu­ºin Deian, înrudit, se pa­re, cu familia primilor Basa­rabi. O bisericã asemã­nã­toare cu Mâ­nãstirea Sf. Nico­lae Dom­­nesc din Curtea de Argeº o aflãm ctitoritã de el ºi de soþia sa Doia la Mânãstirea Zemen – puternic centru isihast dupã dispari­þia Paroriei. Portretele ctitorilor, din anul 1354, sunt foarte bine conservate. De remarcat cã des­potul – numit de istoricii bulgari Deianov, ori cei sârbi Deianovici – îºi are numele trecut lângã portret cât se poate de clar: Deian. Biserica este printre puþinele pãstrate din perioada înfloririi isihaste. Neaparþinând ºcolii de picturã bizantinã ori celei tîrnoviene, Mâ­nãs­tirea Zemen pãstrea­zã fresce unice în lu­me, precum cea a pre­gã­tirii cuielor pentru rãstignirea Mântuito­ru­lui. Un alt despot inde­pen­dent din pãrþile Macedoniei, Marco Kra­lie­vici, avea sã-ºi piardã viaþa la Ro­vine, luptând de partea turci­lor (mai de­­gra­bã trã­­dân­­du-i, din do­rinþa de a c⺭tiga creº­ti­nii). Tru­pul sãu a fost îngropat la mâ­nãstirea din Ba­laci, Te­le­or­man, lucru da­­torat re­la­þii­lor foarte strân­­­se avute cu fa­mi­lia Bãlãce­nilor din Þara Ro­­mâ­neas­cã.

Kelifarevo
Cu tot sprijinul acordat Paroriei de þarul Ivan Ale­xandãr, care a îndepãrtat de nenumãrate ori bande­le de tâlhari din jurul mâ­nãstirii, aceasta va fi pã­rã­sitã. În apropierea ca­pitalei Tîrnovo, sub protec­þia þarului, în 1350, se va organiza cel mai mare centru isihast din Balcani – o adevã­ratã universitate medie­va­lã. În jurul Sf. Teodo­sie de Tîrnovo, venit de la Paro­ria, s-au adunat filologi, traducãtori, scriitori, copiºti caligrafi ºi o mulþime de teologi isihaºti. Aici s-au tradus cronici bi­zan­tine, opere liturgi­ce, s-au alcãtuit vieþi de sfinþi ºi s-au format numeroºi misio­nari ce aveau sã lupte împo­tri­va ereziilor ca­re bântuiau Balcanii în acea perioadã. Patriar­hul Ca­list de Constanti­no­pol l-a numit pe Sf. Teodosie de Tîr­no­vo un adevãrat dar dum­ne­ze­iesc. La Kelifarevo a uce­ni­cit viitorul mitropolit de Kiev ºi mai apoi al Moscovei – Ciprian, cel care va reforma cãrþile liturgice ruseºti, înrudit cu Grigore Þamblac. Tot aici s-a format ºi viitorul patriarh de Tîrnovo – Eftimie. În viaþa Sf. Teodo­sie, scrisã de Pa­tri­arhul Calist al Constan­ti­nopolului, se spu­ne: „Îndatã ce s-a aºezat în locul muntos, nu­mit vulgar Kelifarevo, ves­tea a zburat pes­te tot, mai repede ca pasã­rea, nu numai la bulgari, ci ºi la sârbi, unguri ºi ro­mâni…“ Mai înainte de instalarea Mitropo­litului de Vicina la Curtea de Argeº (1359) aflãm numeroºi sihaºtri în Valahia, care, conform ac­tului sinodal al Patriarhiei de Con­stan­ti­no­pol, urmau sã i se supunã nou­lui mitropolit. Dupã cucerirea de cãtre turci a Tîr­no­vei (1393), centrul isihast de la Ke­­lifarevo fiind distrus, mulþi mo­nahi ai vestitei mânãs­tiri vor pri­begi prin Þãrile Ro­mâne, con­tri­bu­ind la înflorirea isihasmului la noi. Ke­lifa­re­vo va fi ridicat din ruine abia în anul 1718. De ­a­tunci da­teazã Bi­se­rica Naº­te­rea Maicii Dom­nului ºi paraclisele închinate Sf. Ioan de Rila ºi Sf. Teo­do­sie de Tîr­novo. În anul 1840, arhitectul Ni­colae Ficev îºi va pune de­finitiv amprenta asu­pra an­sam­blu­lui mâ­nãstiresc de astãzi, deºi pe parcurs au mai in­ter­ve­nit alte câteva trans­formãri. Din pãcate, din ve­chea lavrã din sec. 14 nu s-a mai pãs­­trat nimic. La 10 km sud de Tîr­no­vo, la Kelifa­re­vo, mai poþi „gusta“ însã dul­cea­þa lãuntricã a Ini­mii isihasmului.