Urcând spre dealurile nordice ale judeþului Prahova, apar, parcã pitite de veacuri ºi lume, ºase sate (Butuci, Piatra Micã, Mireºu Mare, Mireºu Mic, Tisa ºi Sângeru) care alcãtuiesc comuna Sângeru, o comunã sãracã în resurse naturale, dar atât de bogatã prin oamenii locului. Ospitalitatea, în cel mai autentic duh creºtin ºi în cea mai bunã tradiþie româneascã, este poate calitatea cea mai demnã de remarcat la locuitorii comunei Sângeru, care trãiesc în marea lor majoritate dintr-un biet ajutor de ºomaj. Sângereanul este un om simplu, candid ºi dârz, care nu se sfieºte sã-þi povesteascã, plin de simþire, cã numele localitãþii a fost luat dupã un arbore (sânger, desigur) care se afla pe vechea vatrã a satului, sau cã în luptele glorioase cu turcii, conform legendei, locuitorii din zonã s-au apãrat cu atâta  vitejie încât dealul impunãtor care vegheazã de milenii asupra comunei s-a înroºit cu sânge de eroi...

Spre sfârºitul anului trecut, la muzeul sãtesc din Sângeru, situat în imediata vecinãtate a Bisericii Sf. Andrei, construitã în secolul 19 ºi consideratã monument istoric, cei pasio­naþi de artã creºtinã s-au putut delecta cu o expo­ziþie de fotografii inedite adunate de ing. Grigore Bãrbu­lescu sub egida „Zidiri ºi ziditori de suflet“. Dintr-un colþ zâmbeºte Pãrintele Teofil de la Sâmbãta, dintr-un altul Pãrintele Cleopa priveºte patern, stând pe un scaun din chilia sa de la Si­hãstria. „E mare lucru pentru copiii ãºtia sã vadã mânãstirile din Romania ºi marii duhovnici, fiindcã avem o comunã sãracã ºi mulþi de aici nu vor vedea aceste mânãstiri niciodatã“, spune primarul comunei, Constantin Bãjinaru.
Expoziþia a fost aºadar un prilej pentru sângereni de a gusta din porþia zdravãnã de spiritualitate a poporului român. „Este o vorbã din bãtrâni cã dacã nu sãdeºti un pom nu eºti om. Aºa este ºi în cazul zidirilor de suflet: degeaba trãieºti dacã nu laºi în urmã ceva ziditor!“, spune ing. Grigore Bãrbulescu.
La vernisajul expoziþiei l-am gãsit stând sme­rit mai deoparte pe preotul paroh, Nicolae Dedu – un ascet neºtiut din aceste locuri greu de gãsit pe hartã. Pãrintele slujeºte la Biserica Sf. Andrei din 1958 ºi în fiecare duminicã dupã-amiazã cheamã localnicii în bisericã spre a le tâlcui locuri mai grele din Sf. Scripturã. „Sunt preocupat de cele ce se întâmplã cu noi, românii, fiindcã schimbãrile prin care vom trece, cum ar fi de pildã intra­rea în U.E., vor avea repercusiuni ºi în Bisericã. Unii din Europa, care ne numesc «þigani», ar trebui sã ºtie cã noi avem o tradiþie care izvorãºte din comorile ascunse ale Ortodoxiei, cã avem un spirit religios deja format, o culturã moºteni­tã. Prin urmare, sã înveþe ºi U. E. de la noi, nu nu­­mai noi de la U. E.“, spune pãrintele Nicolae Dedu.
Aceastã manifestare dintr-un loc mic ºi neºtiut este încã o dovadã vie cã sufletul românului – care dupã mãrturia conºtiinþei s-a nãscut pentru a îmbrãþiºa creºtinismul – transcende neajunsurile, lipsurile, timpul ºi spaþiul. Aici am avut un semn evident cã, în pofida manifestãrilor din ultima vreme (vezi atacurile repetate la adresa Bisericii ºi preoþilor, paradele gay, interpretarea eronatã ºi rãuvoitoare a datelor despre posibilul referendum privind nelegiferarea cãsãtoriei între homosexuali, protestele neîntemeiate la Legea Cultelor, încercarea de îndepãrtare a icoanelor din ºcoli etc.), societatea româneascã mai are valori, mai are spiritualitate, mai are demnitate, mai are rezerve de conºtiinþã curatã, mai are Dumnezeu.