Din înþelepciunea popularã se pot des­prinde destule vorbe sau expresii care cuprind un adevãr fundamental despre lume, viaþã, credinþã sau neam. Nu este ºi cazul expresiei din titlul acestui articol, auzitã suficient de des încât sã constituie un motiv de îngrijorare pentru cei conºtienþi cã un cuvânt are puterea sã dea viaþã sau sã o­moare.
Se gãsesc destui care spun: „Ce e frumos ºi lui Dumne­zeu îi place!“ spre a-ºi justifica avântul spre unele pãcate (care, fiind sãvârºite de mulþi, au aura unor pãcate mai pu­þin vinovate decât celelalte, ba chiar o aparenþã de „normalitate“). Într-o zi am vãzut, din întâmplare, un minireportaj de la nunta unei vedete de film erotic ºi m-a ºocat faptul cã femeia plângea în hohote, trãdându-ºi astfel sentimentele probabil foarte calde legate de cel cu care îºi unea destinul. Crezusem pânã o clipã mai devreme cã astfel de „artiste“ nu au sentimente. Crezusem cã, strãine de moralitate ºi trãind ca ºi cei mai de jos slujitori ai pãcatului, unele ca acestea sunt total insensibile ºi gata sã calce în picioare orice precept. Lacri­mile „artistei“, în mod vãdit sincere, mi-au reamintit însã cã omul este o fiinþã profundã chiar ºi atunci când decade, cã manifestãrile sale sunt de o complexitate uneori uimitoare...
Întotdeauna existã ceva dincolo de ceea ce vedem noi în mod obiºnuit, ºi de aceea, poate, ne-ar fi de folos sã cântãrim puþin ºi complexitatea noþiunii de frumos, ca sã înþe­le­gem o datã pentru totdeauna cã nu tot ce „e frumos“ pentru oameni „place ºi lui Dum­nezeu“, cum se spune pe negândite. Frumosul percepþiei curente are numeroase manifestãri fãrã nimic comun cu dumnezeirea ºi mã arãt ferm în favoarea ideii cã mulþi oameni detestã frumosul-periculos, frumosul-murdar, frumosul-obscen, frumosul-necuviincios. Un leu este admirat pentru frumuseþea cu care a fost înzestrat de Dumnezeu, dar omul fuge de acest ani­mal, fiindcã ºtie cã poate sã fie sfâºiat. O soþie frumoasã care ºi-a înºelat bãrbatul devine în ochii acestuia cea mai urâtã femeie din lume…
Cu atât mai mult, nu tot ce considerã omul cã e frumos ara­tã ca frumos ºi în ochii lui Dumnezeu. Au fost momente în istoria omului când ritualurile sacre, vãzute ca fiind parte din frumuseþea împãcãrii cu divinita­tea, în ochii lui Dum­ne­zeu au apãrut ca urâciuni: „Arderile de tot ale voastre nu le voiesc ºi jertfele voastre Îmi sunt neplãcute“ (Ieremia 6, 20). Fe­meia frumoasã este adeseori asociatã biblic cu fapte detestabile: „Ea a luat diadema de pe capul regelui ºi, punând-o pe capul sãu, dã palme regelui cu stânga“ (III Ezdra 4, 30). În mai multe rânduri frumuseþea femeii este consideratã ca fiind ucigãtoare de suflete (III Ezdra 4, 26-27; Iisus Sirah 9, 8; II Regi 11, 2; Pilde 11, 22, sau 31, 30).
Relativitatea noþiunii de frumuseþe este astfel mai mult decât evidentã, iar Dumnezeu, dupã cum afirmã înþelepþii ºi profeþii, nu iu­beº­te amestecul de contrarii, fiindcã ne cere insis­tent sã separãm afirmaþiile de negaþii (Iacov 5, 12), precum ºi lumina de întuneric (I Corinteni 6, 14; Efeseni 5, 8; Ioan 8, 12).
În zgomotul veacului, se aud tot mai des vorbe de mântuialã, care, din pãcate, nu sunt ºi vorbe de mântuire. Ce este frumos nu este neapãrat ºi plãcut lui Dumnezeu; ºi sper ca, mãcar în ce priveºte aceastã expresie, rându­rile de faþã sã fi adus în mijlocul noroaielor un pic din „estetica“ purificatoare a cuvântului biblic, în care Frumosul nu poate fi despãrþit de Bine ºi de Adevãr.


Autor: Cristian SERBAN