Între oamenii „culţi” circulă o părere, nu atât afirmată răspicat, cât şuşotită ca un zvon, cum că monahii ar fi oameni simpli... Nici nu ar fi în stare să înţeleagă sofisticate demonstraţii teologice, nici nu ar trebui să li se lămurească astfel de noţiuni. Ei sunt buni aşa... simpli. Fie pentru forţa braţelor, ca nişte şerbi ai vastelor „ferme” ecleziastice, fie, în cel mai bun caz, ca nişte rugători neosteniţi, bieţi pălmaşi ai duhului – monahii e bine să rămână... simpli. Lasând la o parte faptul că în istoria bisericii cvasitotalitatea teologiei de răsunet a fost scrisă de monahi, unii dintre ei „simpli”, fără grade ierarhice înalte, trebuie să spun că am cunoscuţi în mânăstiri care au două sau trei facultăţi. Unele finalizate chiar după depunerea voturilor. Chiar numărul de faţă vă îmbie cu unele exemple în acest sens. Ele nu numai că desfid opinia care îi califică pe monahi drept oameni „simpli”, dar ilustrează elocvent modelul călugărului autentic. Acesta nu speculează din te miri ce, nu pentru că are o minte îngustă, ci pentru că prin cercare a zăgăzuit-o, pentru a o purta către inimă. Şi acolo, drept în centrul fiinţei, ea poate rostui – cumpătată – sensurile lumii. Din păcate, acestea nu pot fi lesne înţelese de „simpli” oameni de cultură. Pentru asta ar fi nevoie de praxis...