Oamenii din lume se strâng în oraşe pentru a fi împreună şi sfârşesc prin a nu-şi mai cunoaşte nici măcar vecinii. Pe o scară de bloc e mai bine să nu ai de-a face cu nimeni. Ca să nu fi deranjat. Monahii pleacă în pustiu pentru a fi singuri şi sfârşesc prin a se înconjura de fraţi, ucenici şi pelerini evlavioşi. Deşi nu caută oamenii, se trezesc chiar în mijlocul lor.
Oamenii din lume muncesc din greu sperând că va veni o clipă în care să nu mai fie nevoie să trudească. Clipa nu vine aproape niciodată, iar la sfârşitul vieţii ei constată că timpul s-a scurs fără a fi făcut multe, ci mult. Monahii muncesc doar ca să aibă puţină hrană, şi treptat, odată cu vârsta, se dedică din ce în ce mai mult rugăciunii. La sfârşitul vieţii, marea lor majoritate îşi dedică tot timpul vorbirii cu Dumnezeu. Nu au făcut mult, ci multe. Fapte nenumărate de bine.
Pentru oamenii din lume, monahii sunt o alternativă la o existenţă sufocată. Deşi nu îşi propun să dea lecţii, viaţa lor e cu siguranţă una. Una foarte bună...