Între împătimiţii muntelui, floarea-de-colţ e o floare rară. O ocrotesc atât legile scrise ale oamenilor cât, mai cu seamă, cele lăsate în natură de Domnul. Pentru că la o astfel de podoabă nu ajungi uşor. Aninată de piscuri semeţe, adăpostită de răcoarea gravă a steiurilor de piatră, floarea de colţ e greu de cules. Ai zice că e trufaşă, că se „caţără” acolo pentru a se mândri. Cei care o cunosc ştiu că ea nu e deloc aşa. Cu petalele ei groase, de pâslă parcă, are frumuseţea unei ţărănci mai degrabă decât a unei domnişoare cochete, de neatins, de la oraş. Cei care ajung la ea i se aseamănă. Oameni aspri, curajoşi: alpinişti, cabanieri, ciobani. Ei sunt elita muntelui.
Ca să ajungi să vorbeşti cu un pustnic trebuie să fii aidoma lui. Pentru că sihaştrii sunt florile de colţ ale Bisericii...