În zilele noastre „noul” are preţuire şi orice realitate care nu e o „noutate”... plictiseşte. Orice lucru care ţine de trecut trimite undeva către lecţiile de istorie din anii şcolii şi are, în cel mai bun caz, rezonanţa unui muzeu. Astăzi bătrănii înseamnă de cele mai multe ori o povară pentru sistemul de pensii şi biruri mărite, la salariile celor tineri.
Trecutul apasă.
În răspăr cu vremile, monahii sunt împătimiţii lui. De la arta de a cânta sau de a zugrăvi chipuri sfinte şi până la arta rugăciunii, la monahi contează predania. Ei nu sunt însă prizonierii istoriei. Dar sunt martorii ei. Au înţeles că trecutul nu e altceva decât memoria scurgerii printre veacuri a eternităţii. Dacă modernii ar vorbi mai mult cu monahii, ar înţelege că deşi rădăcinile unui copac nu se văd, ele îi hrănesc frunzele. Iar frunzele, oricât de joviale ar fi primăvara, cad în fiecare an. Rădăcinile rămân...