Mai poţi iubi după ce ai făcut-o de nenumărate ori? Va mai trece iubirea prin tine la fel?
Vei cunoaşte nenăscute zări ca atunci când le‑ai zărit prima oară?
Sau suntem robii primului început?
Iubirile trec printr-un om ca scoicile prin carena unui vas de lemn. Mările prin care el hălăduieşte sunt tot atâtea experienţe care se împlântă în carnea lui. Îl îmbogăţesc dar îl şi epuizează.
Îi dau o aură de nobleţe dar îi şi grăbesc sfârşitul. Cândva ... lemnul acela care a purtat corabia
peste zări, apune în vreun port îmbâcsit,
sfârşind astfel călătoria.
La epuizarea aceasta monahii au un singur leac:
să nu te iubeşti deloc pe tine. Să te laşi, cum spune părintele Arsenie Papacioc, sfârtecat din dragoste. Fără menajamente. Când trupul sufletului tău va fi înţesat de vieţile celorlalţi, atunci nu îţi vei mai trăi viaţa ta, ci viaţa lui Hristos.
Adevăratele corăbii nu sunt niciodată mâncate de scoici. Cochilie lângă cochilie, lăsate să pătrundă
în inima lemnului, acestea pot forma o nouă carenă. Singura care poate naviga peste marginea acestei lumi...