Când îţi propui să vizitezi Egiptul ai dintr-o dată în faţă ”o piramidă” de materiale turistice  care îţi prezintă curiozităţi şi performanţe într-o avalanşă de „cel mai, cea mai”. Deşi necesară, o astfel de abordare „blochează” Egiptul doar în grandiosul său trecut. Călătorul sosit aici de aiurea – şi mai ales din cultura europeană – speră, însă, şi la o întâlnire cu prezentul. Iar acest lucru este posibil, minunea este la îndemână. Doar suntem în ţara unde oamenii, din când în când, mută munţii din loc. Egiptenii chiar iau în serios (sau sunt obligaţi să o facă) pasajul din Evan­ghelia după Matei 17, 20:  „De veţi avea credinţă, cât un grăun­­te de muştar, veţi zice muntelui acestuia – mută-te de aici dincolo, şi se va muta”. Iată faptele: creştinii de lângă Alexandria au mutat  Muntele Adar, în anul 604, cu ajutorul Sf. Ion Argintarul; creştinii de lângă Cairo au mutat Muntele Muqattam, în anul 979, cu ajutorul Sf. Simion Cizmarul.
Pentru a trece pragul de la istorie la prezent, se impune că­lătorului modern o condiţie: să fie pregătit să vadă, cu inima des­chisă, locurile mărturisirii miilor de călugări prezenţi în ­paginile Patericului.  Egipteanul are abilitatea înnăscută de a folosi acel metalimbaj al comunicării capabil să transmită interlocutorului fiorul religiozităţii. El topeşte „munţii" din noi, făcându-i să curgă pe apa Nilului pentru a se preface în comuniune. Este lecţia pe care creştinii de aici – copţii – au impus-o peste veacuri Egiptului. Este consecinţa întâlnirii cu Sfânta Familie şi a binecuvântării mărturisite de profetul Isaia (29, 25): „Binecuvântat fie poporul Meu, Egiptul...“.
Pelerinul occidental, cu stana sufletului prefăcută în apa vieţii, depune mărturie.


Autor: Valentin Racoviţă