Ce lume am construit pânä acum noi, cei mari, öi le-o lä­säm celor de dupä noi? O lu­me a necredinüei, a agresivitäüii, a min­ciunii rostite de dimineaüa pânä sea­ra. Acum, când Dumnezeu ne-a îngäduit libertatea de a ne träi credinüa, noi ce facem? Ne batem joc de ea, öi de roadele ei. Printre ele sunt öi copiii noötri.
Seara, dupä o zi de alergäturä, pä­rin­üii cad toropiüi. Atunci, poate cel mai mult, copii au nevoie de ei. Este momen­tul de graüie al familiei. Dar tatäl… se uitä la un film de acüiune sau bea un öpriü cu ve­ci­nul, iar mama… cascä ochii la tele­no­ve­le când nu vorbeöte la telefon. Co­piii, nebägaüi în seamä, îöi fac de lucru prin casä. Cum? Imitând ce väd öi aud la cei mari, sorbind färä discer­nämânt – cu ochii öi cu sufletul – programele de televizor. Ötiüi cum este sufletul celor mici? Ca un burete uscat, în care orice picätu­rä de apä este reüi­nu­tä. În cazul lor, orice imagine, orice expresie mai „tare“, orice gest mai vio­lent este asimilat pe loc.
Sä ne mai întrebäm care vor fi roade­le acestei lipse de preocupäri a noastre, peste câüiva ani, când ne vom dori bätrâneüi liniötite?

Autor: Räzvan Bucuroiu