Se spune cã, pe când era copil, Mântuitorul Iisus era tare bun cu toate vietãþile, fie ele cât de mãrunte.
Într-o zi, pe când avea numai câþiva ani­ºori, stãtea pe ma­lul unei ape ºi Se juca cu mâlul moale, mode­lând din el mici pãsãrele, pe care le aºeza apoi sã se usuce la soare.
Trecând pe acolo un fariseu rãu la suflet ºi vrând sã râdã de co­pilul ce se juca atât de cuminte, a vrut sã loveascã pãsãrile de lut cu piciorul.
Vãzând ce vrea sã facã, într-o clipã Iisus a lovit pãmântul cu palma lui micã ºi, dintr-o datã, pãsãrile au prins viaþã ºi ºi-au luat zborul, ciripind vesele ºi jucãuºe.
Fariseul a rãmas ui­mit, nemaiºtiind ce sã creadã!...
Aºa au apãrut rândune­lele, dar mai întâi ele nu aveau penele negre.
Treizeci de ani mai târziu, când Mân­tuitorul Se afla rãstignit pe Cruce, micile pãsãri nu L-au uitat pe Cel ce le-a dat viaþã ºi, venind ºi aºezându-se pe bra­þe­le crucii ºi pe capul ºi pe umerii lui Iisus, încercau sã smulgã cu cioculeþele lor mici ghimpii din cununa de spini a Mântuitorului, mãcar cu atât sã-I îndulceascã chi­nul Celui ce nu greºise niciodatã nimãnui.
În clipa în care Iisus a murit, de durere, rândunelele au îmbrãcat mantia lor neagrã, de doliu, ºi aºa au rãmas pânã în zilele noastre, pãsãri binecuvântate de Dumne­zeu ºi iubite de oameni.