Cuv. Iosif, scriitorul de cantari; Cuv. Gheorghe de la Maleon; Sf. Isidor, episcop de Sevilla

Viata Cuviosului Iosif, scriitorul de cintari si facatorul de canoane

Patria Sfintului Iosif a fost Sicilia, nascut din parinti dreptcredinciosi si imbunatatiti, anume Plotin si Agatia, carora, pentru viata lor cea placuta lui Dumnezeu, le-a facut parte sa nasca un rod ca acesta, care a fost la toata Sfinta Biserica de buna trebuinta si care a fost mai pe urma scriitor de cintari, impodobind Biserica cu cintari si canoane.

Acest copil a fost crescut in buna invatatura a cartii si povatuit la obiceiul cel bun; incit chiar in obiceiurile lui copilaresti se puteau vedea obiceiurile barbatului imbunatatit, ce avea sa fie desavirsit. Pentru ca era blind si smerit, instrainindu-se de jocurile copilaresti, iubind postirea si infrinarea din copilarie; ca nu cauta bucate dulci, ci numai cu piine si cu apa se hranea si acelea seara. Apoi a sporit foarte mult in invatatura dumnezeiestilor Scripturi.

Asa crescind pruncul acela cu trupul si cu duhul, au navalit barbarii asupra unei parti a Siciliei si au fost nevoiti parintii lui sa fuga din patria lor in alte parti. Deci a mers Iosif cu dinsii in Peloponis mai intii, apoi, lasindu-si parintii pentru Dumnezeu, s-a dus in Tesalonic, Mitropolia Macedoniei. Aici, intrind intr-o manastire, s-a tuns in rinduiala monahiceasca, unde se deprindea bine in ostenelile pustnicesti, trecind prin tot felul de nevointe ale vietii calugaresti, implinind fara lenevire toata fapta buna, incit s-a facut barbat desavirsit si monah iscusit.

Patul lui ii era pamintul acoperit cu o piele, imbracaminte avea o vechitura netrebnica, postirea ii era aspra, hrana, o bucata mica de piine si apa cu masura. Priveghea toata noaptea, se pleca in genunchi totdeauna, cinta din gura de-a pururea si lucra mereu. Apoi se indeletnicea cu citirea dumnezeiestilor carti, umplindu-se de intelepciune si de intelegere duhovniceasca. El era intre frati ca un inger al lui Dumnezeu, stralucind prin chipul cinstitei si sfintei sale vieti, ale carui fapte bune si multele nevointe nu se pot spune cu de-amanuntul. Astfel fericitul Iosif, cu buna placere slujind lui Dumnezeu mai mult decit altii, a fost silit de egumen si de frati sa ia rinduiala preotiei si a fost hirotonit preot de episcopul Tesalonicului. In aceasta sfintita rinduiala se sirguia spre mai mari nevointe si osteneli, savirsind adeseori dumnezeiestile Taine, rugindu-se cu lacrimi pentru el si pentru toata lumea. Ducindu-se in manastirea aceea Cuviosul Grigorie Decapolitul si vazind pe Cuviosul Iosif, a cunoscut ca este un barbat sfint; deci l-a iubit foarte si l-a facut prieten si impreuna vietuitor.

Dupa citava vreme, ducindu-se in Bizant pentru intarirea credinciosilor care erau tulburati de eretici in acea vreme, a rugat pe egumen si pe frati sa-i dea ajutor pe Iosif, pentru ca nu voia sa se desparta de el. Dar fratii si egumenul nu voiau sa se desparta de un impreuna vietuitor ca acela, care era rob adevarat al lui Dumnezeu. Insa, netrecind rugamintea marelui staret, socotind si trebuinta Bisericii care se invaluia de furtuna ereticilor, au lasat pe fericitul Iosif sa plece cu Sfintul Grigorie Decapolitul la Bizant. Mergind ei acolo, locuiau la biserica Sfintilor Mucenici Serghie si Vah si se oboseau prin aspra viata, rivnind unul altuia, dar mai ales Fericitul Iosif urmind celui mai batrin nevoitor, marelui Parinte Grigorie. Pe acela avindu-l pilda, punea in inima sa in toate zilele multe nevointe spre savirsirea faptei bune. Si se osteneau amindoi cu dinadinsul, invatind pe cei binecredinciosi sa se fereasca de vatamarea ereticilor, sa nu se tulbure nici sa se indoiasca de dogmele dreptei credinte, ci sa fie tari in marturisirea adevarului. Caci intr-acea vreme, raucredinciosul imparat Leon Armeanul, innoind blestematul eres al luptarii de icoane, ridicase asupra Bisericii mare prigonire, lepadind sfintele icoane din bisericile lui Dumnezeu si calcindu-le cu picioarele, fara de cinste. Pe dreptcredinciosii pastori, izgonindu-i de pe scaunele lor ii muncea in multe feluri si-i pierdea, iar in locul lor punea pe ereticii cei de un gind cu el.

Atunci Sfintul Grigorie, impreuna cu Sfintul Iosif, imbra-cindu-se in platosa credintei, umblau pe ulitele cetatii, prin tirg si prin casele credinciosilor, sfatuindu-i, indemnindu-i si rugindu-i, sa nu se amageasca de viclesugul ereticilor. Si erau cuvintele lor ca roua cea de dimineata, care invia florile si iarba tarinii cea vestejita de zaduful zilei, pentru ca inviau inimile omenesti cele ce se mihneau si se indoiau, ca si cum se vestejeau de zaduful invataturilor ereticesti.

Dupa aceea, Cuviosul Grigorie a fost rugat de multimea monahilor sa trimita pe fericitul Iosif in Roma cea veche, ca pe un iscusit in cuvinte si ca pe cel ce, cu puterea trupeasca, putea suferi osteneala caii celei lungi, la dreptcredinciosul Papa, care era atunci Leon al treilea, si la toti de acolo sa le spuna despre prigonirea ce se facea in Constantinopol asupra Sfintei Biserici, doar cumva dreptcredinciosii de acolo vor putea sa le ajute, fiind asupriti si sa le surpe dogmele ereticesti cele nedrepte, sa astupe gura lor cea hulitoare.

Deci, Cuviosul Grigorie a sfatuit pe fericitul Iosif, zicindu-i: „Acum, o, fiule, este vremea sa-ti arati osirdia dragostei tale catre Dumnezeu si rivna pentru dreapta credinta. Mergi la Roma cea veche, vesteste acolo pastorului celui blind si tuturor celor de la Apus credinta cea dreapta, si cite primejdii a adus asupra Sfintei Biserici cel cu numele de fiara, raucredinciosul imparat la Rasarit. Cum a scuipat si calcat icoana lui Hristos si a Preacuratei Maicii Lui, si cum a luat podoaba Bisericii si a izgonit cu nedreptate pe pastorii cei buni, iar pe mincinosii pastori, pe naimiti si pe ai lui lupi rapitori, i-a trimis in turma lui Hristos, incit oile lui sint rapite si risipite. Spune cum, in toate zilele, Biserica lui Hristos este invaluita de mincinoasa furtuna a stapinitorului, si cum cumplitul Leon, care a venit din Armenia, racneste cu ingrozire si inghite pe multi cu viclesugul sau cel ereticesc. Vesteste, indeamna si roaga ca sa scoata sabia cuvintului lui Dumnezeu si sa stea impotriva celor ce ne prigonesc!”

Unele si altele ca acestea graind Sfintul Grigorie, iar fericitul Iosif, care din tinerete se deprinsese bine la ascultare, nimic impotriva n-a grait, ci cu smerenie plecindu-si capul, rugaciunile parintelui si binecuvintare cerindu-i de drum, s-a suit in corabie si a plecat. Dar judecata lui Dumnezeu cea nestiuta, intr-alt chip a voit. Pentru ca Dumnezeu, Cel ce pe toate le rinduieste spre folos, prin cele ce nu se vad noua a fi potrivite si nesilnice, face uneori lucruri minunate si preaslavite mai presus de nadejde, spre pomenirea numelui Sau Cel Sfint. Deci si calea spre Roma a lui Iosif, dupa rinduiala lui Dumnezeu, s-a intimplat intr-acest chip: Cei de un gind cu imparatul Leon Armeanul pentru eresul acela, slujitorii si ajutatorii tiraniei lui. Instiintindu-se ca multi din cetatea imparateasca se duc in alte tari, fugind de luptatorii de icoane, au rinduit in taina pe drumurile cele de pe apa si de pe uscat, pindiri tilharesti, ca, prinzindu-i pe cei ce fugeau, sa-i intoarca in miinile luptatorilor de icoane. De aceea nu s-a tainuit nici plecarea Cuviosului Iosif, trimis de monahii cei dreptcredinciosi spre Apus, adica la Roma.

Deci, i-au iesit inainte tilharii, care pentru aceea erau rinduiti pe mare, si a cazut Cuviosul in miinile potrivnicilor, care, jefuind corabia aceea si prinzind pe toti cei ce erau cu Cuviosul Iosif, i-au trimis in Creta la prigonitorii de icoane. Acolo Cuviosul, fiind pus in lanturi grele, a fost aruncat in temnita, unde mai erau o multime de legati, patimind impreuna cu dinsul pentru dreapta credinta. Pe toti cei legati Sfintul Iosif ii mingiia ziua si noaptea cu cuvinte insuflate de Dumnezeu, singur veselindu-se pentru Domnul sau, si zicea catre ceilalti:

„Ce poate sa fie mai dulce si mai de bucurie decit lanturile acestea, cu care, pentru dragostea lui Hristos si pentru icoana cea sfinta a Lui, sintem legati! Desi induram nevoi in legaturile cele de putin timp, totusi ni se cuvine a multumi lui Dumnezeu pentru patimirea aceasta, avind pilda vie pe Sfintul Pavel, care, socotind lanturile ca pe niste podoabe de aur, negrait se bucura, ca s-a invrednicit pentru numele lui Iisus Hristos a patimi unele ca acestea. Dar mai ales singur Hristos a patimit pentru noi, lasindu-ne pilda ca sa urmam Lui, Care n-a facut pacat, si ocari impotriva n-a rostit si, patimind, nu s-a infricosat, precum zice Sfintul Apostol Petru. Este cu adevarat oarecare necaz din simtitele dureri ale trupului, dar este cu neputinta a se numi cineva purtator al jugului lui Hristos, de nu-I va urma Lui.

Rabdind aceleasi patimiri pe care El pentru noi Le-a rabdat, Dumnezeu fiind Atotputernic, Care putea si in alt oarecare chip sa mintuiasca pe om, insa bine a voit, ca din osteneli si bucurii sa se nasca acea putere a faptei bune, care poate sa deschida usa cerului, care de mult a fost incuiata. Deci nu alta cale ne-a aratat noua spre mintuire, ci numai aceea prin osteneli si prin necazuri. Pentru ce dar sa ne tulburam, punindu-ne sanatatea noastra in patimire pentru Sfinta Icoana a Mintuitorului si a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu? Caci asa impotrivindu-ne poruncii imparatului celui raucredincios, vom cistiga darul lui Dumnezeu si ajutorul cel in vreme buna”.

Cu aceste cuvinte si cu altele asemenea acestora, Cuviosul Iosif mingiia si intarea pe cei impreuna cu dinsul legati, care, pentru cinstea icoanelor, erau inchisi in temnita. S-a intimplat de era aruncat acolo cu dinsii un oarecare dreptcredincios episcop, care era prigonit de asemenea pentru cinstirea sfintelor icoane. Acela, neputind suferi nevoile temnitei, se tulbura de ginduri ca un om si, ca o corabie invaluindu-se foarte, era aproape de inecare. Pentru ca acum incepea a se invoi la erezia prigonirii icoanelor, ca sa se libereze din legaturile si din primejdiile in care se afla.

Acea tulburare a lui intelegind-o Cuviosul Iosif, cite cuvinte n-a grait catre dinsul, cite lacrimi n-a varsat, rugindu-l si sfatuindu-l, ca pentru icoana lui Hristos, ca si pentru insusi Hristos sa nu se indoiasca a muri. Si nu in desert i-au fost aceluia cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Pentru ca atit de mult s-a intarit prin el episcopul acela, incit si in muncile cele cumplite nu s-a lepadat de buna sa credinta, ci cu barbatie si cu marime de suflet a rabdat pina la sfirsit. Caci atunci cind l-a scos la judecata si a vazut pe muncitori si uneltele cele de munca, nu s-a infricosat citusi de putin, ci singur desbracindu-si hainele de pe dinsul, se dadea de buna voie la batai, dorind de o mie de ori moartea, de ar fi cu putinta sa rabde pentru Hristos Dumnezeul Cel ce S-a intrupat, Care este inchipuit prin zugravirea icoanelor. Deci, fiind spinzurat gol la munci si cu sageti insagetat, iar la sfirsit fiind lovit cu o piatra mare in cap si-a dat duhul sau Domnului.

Fericitul Iosif, instiintindu-se de mucenicescul sfirsit al episcopului, s-a bucurat foarte mult de a lui neinduplecata barbatie si multumea lui Hristos, Cel ce a intarit la o nevointa ca aceea pe alesul Sau ostas, care, desi alunecase putin, insa, bine indreptindu-se, a biruit pe vrajmas. Inca si pe multi altii, Sfintul Iosif, de asemenea, i-a izbavit din sufleteasca pierzare si la Hristos inainte i-a trimis, invatindu-i neincetat spre calea mintuirii. Si singur el de Dumnezeu se pazea de moarte, ca spre folosul celor mai multi, viata lui sa se lungeasca.

Patimind Sfintul in temnita aceea sase ani, a sosit cumplitul sfirsit al raucredinciosului imparat Leon Armeanul. Ca sosind noaptea praznicului Nasterii lui Hristos, a fost ucis de ostasii sai in biserica, la cintarea Utreniei. Si in acelasi ceas Cuviosul Iosif a fost instiintat de pierderea acelui tiran in temnita Critului si a fost liberat cu minune din legaturi, prin aratarea catre dinsul a Sfintului Ierarh Nicolae. Pentru ca toata noaptea aceea petrecind-o fara somn, Sfintul Iosif, cintarile praznicului cintindu-le si rugindu-se, la cintarea cocosilor a stralucit o lumina in temnita si a stat inaintea lui un barbat cu sfintita cuviinta si cinstit, imbracat in vesminte arhieresti, carunt la par, cu fata luminoasa, graind catre dinsul: „De la Mira Lichiei am venit la tine, fiind trimis de Dumnezeu, ca degraba sa-ti aduc veste de bucurie; pentru ca vrajmasul cel ce a tulburat Biserica si a risipit oile lui Hristos, s-a lipsit de imparatie si de viata, fiind chemat la judecata lui Dumnezeu. Deci, acum ti se cade sa te intorci la Constantinopol si cu darul Sfintului Duh care locuieste in tine, pe multi sa-i intaresti”. Spunindu-i aceasta, i-a dat o hirtie si i-a zis: „Primeste aceasta hirtie si o maninca”. Iar scrisoarea era aceasta: „Grabeste, Indurate, si Te sirguieste ca un Milostiv spre ajutorul nostru, ca poti, daca voiesti”.

Iosif, luind acea hirtie si citind-o, a inghitit-o cu bucurie si a zis: „Cit sint de dulci gitlejului meu cuvintele acestea”. Si i-a poruncit cel ce i se aratase ca sa si cinte acele cuvinte si, cintindu-le cu bucurie, indata a vazut lanturile si obezile sale dezlegate si cazute de pe grumaz, de la miini si de la picioare si a auzit pe Sfintul Ierarh Nicolae, graindu-i: „Scoala-te si urmeaza-ma”. Si, sculindu-se, a iesit din temnita, deschizindu-se usile singure de la sine, iar strajerii temnitei nu stiau nimic de aceasta. Apoi s-a vazut ca era dus prin vazduh de o putere dumnezeiasca nevazuta si in putin timp s-a aflat la Constantinopol, pe calea cea mare care duce in cetate, slavind pe Dumnezeu pentru o minune ca aceea preasla-vita.

Dupa ce Sfintul Iosif a intrat in cetate, n-a gasit intre cei vii pe iubitul sau parinte, pe Sfintul Grigorie Decapolitul, pentru ca se dusese catre Domnul. Dar a vazut numai pe Ioan ucenicul lui si a plins mult dupa parintele sau Grigorie, ca nu s-a invrednicit sa-l vada iarasi viu; si a stat linga mormintul lui impreuna cu parintele Ioan. Apoi dupa multa vreme s-a dus si Ioan catre Domnul si l-a ingropat aproape de Sfintul Grigorie. Dupa aceea Cuviosul Iosif s-a mutat in alt loc deosebit si linistit, afara din cetate, nu departe de biserica Sfintului Ioan Gura de Aur. Acolo salasluindu-se, a zidit o biserica in numele arhiereului lui Hristos, Nicolae si a adus acolo moastele la amindoi parintii, ale Sfintului Grigorie Decapolitul si ale lui Ioan. Apoi a intemeiat acolo manastire si a adunat frati si venea la dinsul totdeauna multime de oameni duhovnicesti si mirenesti, ca sa-i asculte invataturile lui cele insuflate de Dumnezeu; pentru ca darul Sfintului Duh izvora ca un riu din gura lui, prin cuvintele cele graite cu dulceata.

Cuviosul Iosif, ducindu-se o data in Tesalia, a cistigat o buna parte din moastele Sfintului Apostol Vartolomeu, pe care le-a pus cu cinste in manastire. Si se invrednicea adesea a-l vedea in vedenia visului, caci avea catre dinsul mare dragoste si credinta, dorind sa impodobeasca praznuirea acelui sfint apostol cu cintari de laude, dar nu indraznea, indoindu-se de va fi placut sfintului apostol acel lucru, sau nu. El se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu si apostolului Lui, ca sa i se dea instiintare despre aceasta si intelepciune sa i se daruiasca de sus, ca sa poata scrie bine stihirile de cintare.

Deci, rugindu-se el pentru aceasta patruzeci de zile, cu post si cu lacrimi si apropiindu-se ziua pomenirii acelui apostol, la Vecernia praznicului a vazut pe Sfintul Apostol Vartolomeu, aratindu-se in altar imbracat in haine albe, perdeaua altarului fiind ridicata si il chema la dinsul. Ducindu-se Iosif mai aproape, Sfintul Apostol a luat de pe dumnezeiasca masa cartea Sfintei Evanghelii si a pus-o pe pieptul lui Iosif, zicindu-i: „Sa te binecuvinteze dreapta Atotputernicului Dumnezeu si sa izvorasca de pe limba ta ceresti ape ale intelepciunii, faca-se inima ta scaun al Sfintului Duh, iar de cintarile tale sa se indulceasca toata lumea”.

Zicind aceasta, Sfintul Apostol Vartolomeu s-a facut nevazut; iar Cuviosul Iosif, cuprinzindu-se de negraita bucurie si darul intelepciunii simtindu-l in sine, s-a umplut cu totul de multumire. Si din acel ceas a inceput sa scrie cintari bisericesti si pesne de canoane, impodobind nu numai praznicul Sfintului Apostol Vartolomeu, dar si pe ale multor sfinti. Dar mai ales pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu a cinstit-o cu multe canoane, asemenea si pe Sfintul Ierarh Nicolae, si a umplut Sfinta Biserica de cintarile lui cele frumoase, de unde si-a cistigat si numirea de scriitor de cintari.

Dupa aceea, imparatind Teofil, s-a ridicat iarasi viforul prigonirii de icoane asupra Bisericii si multi erau prigoniti si munciti. Atunci si Cuviosul Parintele nostru Iosif, scriitorul de cintari, pentru aratata mustrare cea cu indrazneala a eresului, a fost izgonit in Herson, unde a petrecut in legaturi si chinuri, pina la moartea lui Teofil. Apoi, dupa moartea acestuia, a fost chemat la Constantinopol de imparateasa Teodora, care imparatea impreuna cu fiul ei Mihail si avusese dreapta credinta impreuna cu preasfintitul patriarh Metodie. Iar dupa mutarea Sfintului Metodie, luind scaunul Sfintul Ignatie, in acea vreme Cuviosul Iosif a fost pus de dinsul pazitor de vase al dumnezeiestii Biserici celei mari a cetatii imparatesti. Si era foarte iubit de preasfintitul patriarh, asemenea si de toata rinduiala duhovniceasca si mireneasca, pentru viata lui cea imbunatatita si pentru invataturile cele preaintelepte si de suflet folositoare care ieseau din limba lui, prin care pe multi ii povatuia la calea mintuirii. Insa dupa citiva ani a patimit iarasi izgonire de la Barda, fratele imparatesei, care a fost intii stapinitor dupa imparatul, pentru mustrarea faradelegii. Caci, izgonind de la el fara vina pe sotia sa cea dupa lege, a luat ca sotie pe o alta femeie, rudenia sa, silind legile bisericesti si netemindu-se de Dumnezeu, nici de oameni rusinindu-se. Pe acela il mustra Cuviosul Iosif, precum odata Sfintul Ioan Mergatorul Inainte mustra pe Irod. Pentru acest lucru a fost izgonit si chinuit de dinsul, precum si preasfintitul patriarh Ignatie, caci si el a rabdat izgonire si primejdii multe de la Barda cel faradelege.

Apoi, dupa ce Barda a fost ucis de slugile imparatesti, pierind cu sunet, iar dupa dinsul si imparatul Mihail fiind asemenea lipsit de viata de catre ai sai, a luat imparatia Vasile Macedon. Atunci s-au intors in Constantinopol si Sfintul Ignatie cu Sfintul Iosif. Deci, Ignatie si-a luat iarasi scaunul sau si Iosif iarasi cea mai dinainte cinste a pazirii de vase. Si nu numai preasfintitului Ignatie, dar si lui Fotie, care a fost dupa dinsul la patriarhie, Sfintul Iosif, scriitorul de cintari, le era iubit si cinstit. Pentru ca acel patriarh toata rinduiala bisericeasca o incredintase Cuviosului si-l numea pe el om al lui Dumnezeu si inger in trup si parinte al parintilor. Deci a poruncit la tot clerul sau, ca pe Cuviosul Iosif sa-l aiba ca parinte duhovnicesc, descoperindu-i constiintele lor si marturisind greselile lor. Cuviosul era si inainte vazator, vazind mai inainte greselile cele tainute. Insa nu mustra pe cel gresit, ci cu cuvinte indemnatoare il invata, pina ce, umilindu-se cel ce se marturisea, isi spunea singur faradelegea tainuita; pentru ca era puternic in cuvintele cele de Dumnezeu insuflate, cu inlesnire putind sa intoarca pe cei pacatosi la pocainta.

Iar dupa ce a petrecut ani multi si a ajuns la adinci batrineti, a slabit cu trupul de ostenelile cele multe, in care a fost din tinerete, pe de o parte nevoindu-se pustniceste, iar pe de alta rabdind pentru dreptate surghiun, legaturi si temnite. Apoi, tinind rinduiala bisericeasca si impodobind cu cintari praznicele si pomenirile sfintilor, s-a ingrijit mult si pentru mintuirea sufletelor omenesti. Deci, aproape de moarte, a cazut in boala, cind se sfirseau zilele Sfintului Post de patruzeci de zile, avind instiintare in somn de la Dumnezeu pentru moartea cea grabnica.

Deci, in Sfinta Vineri cea Mare a Patimilor celor de voie ale lui Hristos, scriind toate vasele si lucrurile bisericii cele incredintate lui, le-a trimis la preasfintitul patriarh Fotie si se pregatea de iesire, rugindu-se lui Dumnezeu si zicind: „Multumesc Tie, Doamne Dumnezeul meu, ca in umbra aripilor Tale m-ai pazit in toate zilele vietii mele. Si acum pina in sfirsit pazeste-mi duhul meu si da-mi parte ca fara vatamare sa scap de diavolii intunericului si de infricosarile cele din vazduh; ca nu cindva sa se bucure de mine vrajmasul meu, pentru nestiinta mea si pentru greselile ce am facut in viata mea.

Pazeste turma Ta, o, Cuvinte al Tatalui si toate ale Tale zidite cu dreapta Ta, apara-le pina la sfirsitul veacului. Fii ajutator fiilor celor iubiti ai Bisericii Tale. Da miresei Tale – Sfintei Biserici – pace vesnica si alinare neinviforata. Pe imparateasca sfintenie, cu ale Tale daruri lumineaz-o. Pe mindrul Veliar supune-l sub picioarele celor ce apara credinta cea dreapta si pe toate eresurile cele vatamatoare de suflet izgoneste-le de la Biserica Ta, iar sufletului meu daruieste-i, ca in pace si cu blindete sa se desparta de trupul acesta. Desi nu sint din numarul sfintilor si placutilor Tai in care a petrecut Duhul Sfint, pentru ca ma stiu ca sint pacatos inaintea Ta, insa Tu, fiind bunatatea cea nemasurata, nu cauta la gresalele mele, ci fa-ma vrednic partii fiilor Tai. Amin”.

Astfel rugindu-se Cuviosul Iosif, impartasindu-se cu dumnezeiestile Taine si tuturor celor ce erau linga dinsul dindu-le binecuvintare, si-a ridicat miinile spre cer, cu fata luminoasa si vesela si si-a dat lui Dumnezeu Sfintul lui suflet. Si indata s-a adunat de pretutindeni multime de monahi si mireni, dintre care multi plingeau, numindu-l unii parinte al lor, unii hranitor, altii facator de bine, altii mingiietor, iar altii invatator, povatuitor si ocirmuitor al mintuirii lor si l-au ingropat cu cinste si cu laude in mormint.

Dar mai cinstita si mai slavita i-a fost petrecerea sfintului sau suflet in curtile ceresti, de catre duhurile cele fara de moarte. Acest lucru s-a invrednicit a-l vedea cu ochii un prieten iubit al lui, care nu era departat cu locul, fiind barbat drept si placut lui Dumnezeu. Pentru ca in acel ceas, cind iubitul lui suflet, despartindu-se de trup, mergea spre ceruri la Dumnezeu, a auzit barbatul acela un glas de sus, zicindu-i: „Iesi din casa si vezi tainele cele minunate ale lui Dumnezeu!” Iar el iesind si privind in sus, a vazut crugul ceresc despartindu-se in doua si ieseau de acolo cetele sfintilor. Mai intii mergea ceata Apostolilor; dupa aceea a Mucenicilor, apoi a proorocilor si dupa aceasta a arhiereilor.

Niste lucruri ca acestea minunate vazindu-le barbatul acela, se minuna cu spaima si nu pricepea ce era aceasta. Apoi iarasi a auzit glas: „Priveste si ia aminte, ca toate cele vazute de tine iti vor fi aratate!” Si indata a vazut patru tineri unii mai luminosi decit altii, iar intre ei mergea o Fecioara cu negraita slava si cinste. Aceea era Preacurata si binecuvintata Fecioara Maria, Maica lui Hristos Dumnezeul nostru. Ea mergind, poruncea cetelor sfintilor barbati sa primeasca pe acel sfint suflet, care le-a laudat ale lor fapte si pomeniri si cu viata le-a urmat. Atunci putea sa-i vada pe toti cu negraita bucurie si sirguindu-se cu dragoste a primi pe o cinstita fata ca aceasta, ce se suia la cer.

Vazind unele ca acestea acel barbat, gindea in sine, zicind: „Cine este acesta pe care il invrednicesc cu atita cinste cetele vietuitorilor ceresti?” Apoi a auzit glasul ingerilor ce duceau pe acel sfint suflet si cu mare glas graiau: „Acesta este Iosif scriitorul de cintari, impodobitorul a toata Biserica, care, invrednicindu-se de darul Sfintului Duh, a urmat vietii apostolilor si mucenicilor si faptele lor le-a dat in scris; drept aceea acum de la aceiasi sfinti primeste cinste si lauda”.

Astfel sufletul Cuviosului Iosif, scriitorul de cintari, s-a dus la cele ceresti cu dantuire. Iar barbatul care a vazut aceasta, s-a umplut de nespusa bucurie, intr-o slavita vedenie ca aceea. Insa de jale mare se cuprindea, caci nu s-a invrednicit sa vada mai mult slava aceea, cum acel binecuvintat suflet a intrat inlauntru in cele de sus cum inaintea luminii celei prealuminoase a lui Dumnezeu in Treime a stat si s-a inchinat.

Inca si alta instiintare pentru aceasta petrecere spre cer a Cuviosului Iosif, s-a facut in acest fel. Era in Constantinopol o biserica a Sfintului Mucenic Teodor, care se numea Fanerot, adica aratator, caci lucrurile cele furate sau tainuite sau pierdute, le arata celor ce alergau la el cu rugaciune. Fugind de la un om, un rob foarte trebuitor, si de a carui fugire mihnindu-se omul acela, a mers la biserica Sfintului Teodor Fanerot si rugaciunile isi savirsea, rugind pe mucenicul lui Hristos, ca sa-i arate pe robul sau. Si petrecind trei zile si trei nopti linga biserica si nimic intimplindu-se, s-a mihnit si voia sa se duca. Deci era vremea Utreniei si un cuvint folositor de suflet se citea in biserica; iar omul acela, in vremea citirii dormind putin, a vazut pe sfintul aratindu-se lui si zicindu-i: „De ce te mihnesti, omule? Iosif, facatorul de cintari, despartindu-se de trup, am fost pe linga dinsul; si murind acela in aceasta noapte, sufletul lui care ne-a cinstit cu canoane si cu cintari, a fost petrecut spre ceruri de noi toti si inaintea fetei lui Dumnezeu s-a dus. Pentru aceea am zabovit de nu m-am aratat tie. Iar acum iata sint aici, ascultind cererea ta. Deci du-te in cutare loc – spunindu-i numele locului – si acolo il vei afla pe robul tau, pe care-l cauti”.

Amindoua aceste instiintari ne adeveresc ce fel de slava a cistigat Cuviosul Iosif de la Dumnezeu pentru ostenelile sale si de la sfintii lui Dumnezeu cinste si lauda in cerestile locasuri, unde acum, stind inaintea scaunului lui Dumnezeu, cinta cintari ingeresti, slavind si laudind pe Tatal si pe Fiul si pe Sfintul Duh, pe un Dumnezeu in Treime, in veci. Amin.

Nota – Acest Cuvios Iosif, scriitor de cintari a trait in vremea imparatiei lui Nichifor, a lui Mihail Curopalatul, a lui Leon Armeanul, a lui Mihail Valvos, a lui Teofil si a lui Mihail fiul sau, care, impreuna cu maica sa Teodora au imparatit si s-a savirsit pe vremea imparatiei lui Vasile Macedon, in anul de la facerea lumii 6391, iar de la intruparea Cuvintului lui Dumnezeu 883, in a patra zi a lunii Aprilie, in saptamina luminata a Invierii lui Hristos, in noaptea Miercurii luminate, spre Joia cea luminata. Si atunci era slova Pascaliei, Pastele lui Hristos.

 

Se cade a sti si aceasta, ca se afla doi sfinti cu numele Iosif, scriitori de cintari. Cel dintii, Iosif, episcopului Tesalonicului, frate bun al Cuviosului Teodor Studitul, a carui pomenire este in 26 Ianuarie; iar alt Iosif este Cuviosul acesta, care a fost pazitor de vase al Bisericii celei Mari. Iar canoanele cele facute de dinsii se cunosc in acel fel. Unde la inceputul canonului este scris „Facerea lui chir Iosif”, sa cunosti ca este Sfintul Iosif cel dintii, fratele Studitului, episcopul Tesalonicului, pentru ca acel cuvint „chir”, este semn de mare cinste si stapinire, precum este episcopia. Iar unde este scris fara adaugirea „chir”, sa intelegi ca este cel de al doilea, Cuviosul Iosif, care n-a fost episcop, fara numai ieromonah si egumen, pazitor de vase al Bisericii celei Mari a Constantinopolului.

 

Patimirea Sfintei Mucenite Fervuta si a roabei sale

Sfintul Simeon, episcopul Persiei, sfirsindu-si a sa mucenicie pentru Hristos, fiind chinuit de imparatul Savorie, au ramas dupa dinsul doua surori ale lui, una fecioara, cu numele Fervuta, iar alta vaduva, si o roaba. Deci, sfinta fecioara era tinara cu anii si la fata frumoasa fara masura, de a carei frumusete instiintindu-se imparateasa Persiei, femeia lui Savorie, a poruncit sa o aduca la sine. Ducindu-se slugile, au luat pe acea sfinta fecioara, pe sora ei si pe roaba si le-au dus la imparateasa, cind se sfirsea anul, dupa uciderea Sfintului episcop Simeon.

 

Vazind imparateasa frumusetea Fervutei, a zis catre dinsa: „O, fecioara, ti se cade, sa fii stapina a multora, avind o astfel de frumusete”. Iar sfinta a raspuns: „Am mire pe Hristos, pentru care fratele meu a patimit si nu pot sa ma gindesc la alt mire”. Iar imparateasa nemaiintrebind-o nimic, a poruncit ca sa petreaca in palatul imparatesc, cu sora ei si cu roaba. Dar a doua zi imparateasa s-a imbolnavit deodata si au mers vrajitorii Persiei sa o cerceteze si sa-i cunoasca boala ei. Deci, au vazut in palatul imparatesei pe Fervuta fecioara cea frumoasa si s-a ranit unul din vrajitori de frumusetea ei. Apoi, iesind din palat, a trimis la dinsa, zicindu-i: „De vei voi sa-mi fii mie femeie, apoi te voi cere de la imparateasa si vei fi stapina a multor averi si bogatii”. Raspuns-a sfinta: „Nu-mi este cu putinta mie, fiind crestina, sa ma unesc cu paginii!”

 

Auzind aceasta vrajitorul acela, s-a umplut de rusine si de minie si ducindu-se la imparatul Savorie, a zis: „Nu este usoara boala imparatesei, fiind otravita. Iata, sint in palatul ei doua surori crestine, al caror frate, Simeon, episcopul crestin, a fost ucis din porunca ta. Si cu adevarat aceasta este, ca acelea avind rautate asupra ta pentru fratele lor, pregatind otrava, i-au dat imparatesei tale”. Deci, indata imparatul a poruncit ca sa le aduca pe acelea la intrebare. Fiind aduse la imparatul toate trei, Sfinta Fervuta, sora ei si roaba, au iesit la dinsele dupa porunca imparatului, Mauptis, boierul vrajitorilor, si cu dinsul alti doi boieri din suita, ca sa le intrebe si sa auda raspuns de la dinsele. Aceia sezind la judecata si pe femeile aduse punindu-le inainte, dupa ce au vazut negraita cuviinta a Sfintei Fervuta, indata s-au ranit inimile lor si fiecare dintre dinsii gindea in sine viclesuguri si tainuia fiecare unul de altul necuratul sau cuget. Si au zis catre dinsele: „Pentru ce ati otravit pe imparateasa, stapina lumii? Iata, sinteti vinovate de moarte”.

 

Sfinta Fervuta le-a raspuns, zicind: „Pentru ce a bagat satana in inima voastra o scornire ca aceasta asupra noastra, care lucru este departe de adevar? Si pentru ce cu nedreptate voiti sa ne ocariti pe noi? Daca sinteti insetati de singele nostru, apoi cine este cel ce va opreste pe voi, ca sa-l beti? Daca doriti injunghierea noastra, iata in toate zilele miinile voastre vi le spurcati, iar noi pentru Dumnezeul nostru murim ca niste crestine, nelepadindu-ne de El; de vreme ce El este viata noastra si, precum este scris noua, unui Dumnezeu ne inchinam si Aceluia Unuia Ii slujim. Inca este si aceasta scrisa in cartile noastre: „Vrajitorul si fermecatorul sa nu traiasca, ci sa moara de miinile poporului”. Deci, cum as fi dat cuiva otrava, cind nu este o mai mare rautate ca aceea, adica a ne lepada de Dumnezeul nostru? Caci pentru amindoua greselile acelea sta deasupra noastra pedeapsa de moarte”.

 

Acestea graindu-le sfinta, cu dulceata o ascultau pe ea si minunindu-se de frumusetea si de intelepciunea ei, nu puteau sa-i graiasca ceva impotriva, ci fiecare in sine gindea: „Eu voi ruga pe imparatul ca sa le elibereze de la moarte si imi voi lua mie pe fecioara aceasta de femeie”. Si abia a raspuns Mauptis, zicind: „Desi nu se cade voua a face fermecatorii, precum ati zis, ca sa nu calcati legea voastra, insa, dorind razbunarea mortii fratelui vostru, ati facut aceasta”. Raspuns-a Sfinta Fervuta: „Dar ce rau a patimit de la voi fratele nostru, ca pentru aceea sa va doresc voua moartea, si viata noastra sa o pierdem la Dumnezeu? Caci desi voi l-ati ucis pe el, iutindu-va cu pagineasca voastra minie, insa el este viu si se bucura cu Hristos in cereasca Lui Imparatie, in fata careia imparatia voastra nu este nimic”. Acestea zicindu-le sfinta, a poruncit boierul, sa duca pe sfintele fecioare in temnita.

 

A doua zi foarte de dimineata, Mauptis, boierul vrajitorilor a trimis in taina, in temnita, la Sfinta Fervuta, zicindu-i: „Iata gata sint, ca sa rog pentru tine pe imparatul, numai sa voiesti sa-mi fii mie femeie”. Iar sfinta fecioara, auzind acelea, cu indrazneala a raspuns: „Astupa-ti gura, preanecuratule ciine, vrajmasule al lui Dumnezeu si a toata dreptatea, sa nu indraznesti mai mult unele ca acele necurate cuvinte, sa le aduci in urechile mele, ca nu sufera mintea sa le auda pe acelea. Nu va fi aceasta in veci, pentru ca odata m-am unit cu Domnul meu Iisus Hristos si fecioria mea Aceluia o pazesc si credinta si adevarul Aceluia ma sirguiesc a le inchina. Ca Hristos, fiind singurul fara de pacat, este puternic sa ma scoata din paginestile voastre miini si din necuratele voastre ginduri, pe care le-ati pus asupra mea. Deci nu ma tem de moarte, nici ma infricosez de ucidere, pentru ca prin aceasta ma trimiteti la Sfintul Episcop Simeon, iubitul meu frate, si acolo voi afla mingiiere de necazurile mele si de suspinuri, pe care le-am rabdat dupa moartea lui”.

 

Astfel Sfinta Fervuta mireasa lui Hristos a izgonit pe trimisul lui Mauptis cu necinste de la sinesi; iar pe insusi Mauptis, boierul vrajitorilor l-a umplut de mare rusine. La fel a facut si celorlalti doi boieri, care de frumusetea ei se ranisera. Pentru ca fiecare dintre dinsii trimitea in taina la dinsa in temnita pe solii lor spre a lor insotire si toti s-au rusinat de catre dinsa. Dupa aceea rusinindu-se ei de intelepciunea fecioarei aceleia si vazindu-si paguba lor, s-au sfatuit toti cei trei boieri sa piarda cu totul pe fecioara Fervuta si pe cele impreuna cu dinsa. Deci, au marturisit cu nedreptate inaintea imparatului mintind, ca cele trei crestine sint vrajitoare si fermecatoare vrednice de moarte.

 

Deci, le-a poruncit imparatul sa se inchine soarelui si sa fie vii. Iar sfintele mucenite fiind duse iarasi la judecata inaintea celor trei boieri, dupa ce au auzit acea porunca imparateasca, au raspuns: „Noi ne inchinam lui Dumnezeu Facatorul cerului si al pamintului si cinstea Aceluia nu o vom da soarelui, care este faptura a lui Dumnezeu pe Care Il cinstim noi, iar ale voastre ingroziri, niciodata nu pot sa ne desparta de dragostea Mintuitorului si Domnului nostru Iisus Hristos”. Dupa ce sfintele au zis acestea, Mauptis si cei doi boieri, au strigat cu glas mare: „Sa se piarda de pe pamint femeile acestea, care au dat imparatesei otrava si au aruncat-o pe ea in cumplita boala”. Si s-a dat de la imparat, asupra sfintelor mucenite, hotarire de moarte, ca acele trei femei crestine sa moara cu acel fel de moarte cu care vor voi vrajitorii Persiei. Si ziceau oamenii aceia pagini: „De nu se vor taia femeile acelea in doua, iar imparateasa de nu va trece printre partile taiate ale trupurilor lor, nu va putea sa se tamadu-iasca”.

 

Fiind duse la taiere sfintele mucenite, Mauptis iarasi a trimis la Sfinta fecioara Fervuta, zicindu-i: „De voiesti sa ma asculti pe mine, apoi nici tu nu vei muri, nici cele ce sint cu tine”. Iar sfinta fecioara, cu mare si minios glas ocarindu-l, i-a zis: „Pentru ce, necuratule ciine, graiesti acestea, pe care nici a le auzi nu pot? Pentru ca eu desavirsit doresc sa mor pentru Hristos Dumnezeul meu, ca sa dobindesc de la El viata vesnica; pentru ca niciodata nu voi iubi viata aceasta vremelnica, ca sa nu mor cu moartea cea vesnica”. Atunci paginii, scotind pe sfintele mucenice din cetate, au infipt pentru fiecare cite doi pari, de unul au legat pe Sfinta Mucenita Fervuta de grumaji, iar de altul i-a intins picioarele ei. Asemenea si pe sora ei si pe roaba, intinzindu-le la pari, le-au legat si aducind un ferastrau de lemn, le-au ferestruit in doua.

 

Astfel Sfintele Mucenite, miresele lui Hristos, si-au dat preacuratele lor suflete in miinile Mirelui lor Celui fara de moarte. Dupa aceasta muncitorii au pus sase copaci mari, trei de-o parte a drumului si trei de alta, si au spinzurat de ei partile cele ferestruite ale trupurilor sfintelor mucenite. O, inspaimintatoare priveliste si vedere plina de lacrimi! Dupa aceea au petrecut-o pe necurata lor imparateasa, pe calea aceea, printre trupurile cele spinzurate ale sfintelor mucenite, si a trecut dupa dinsa toata multimea poporului, iar la sfirsit cinstitele trupuri ale Sfintelor Mucenite le-au aruncat intr-o groapa.

 

Asa s-a sfirsit Sfinta Mucenita Fervuta, impreuna cu sora ei si cu roaba sa, in patru zile ale lunii Aprilie, intru Iisus Hristos Domnul nostru, Caruia I se cuvine slava si imparatia, cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.

 

Tot in aceasta zi, pomenirea preacuviosului parintelui nostru Puplie.

Tot in aceasta zi, pomenirea preacuviosului parintelui nostru Platon egumenul Manastirii Studitilor.

Tot in aceasta zi, pomenirea a trei sfinti preacuviosi: Teona, Simeon si Forvin, care in pace s-au savarsit.

Tot in aceasta zi, pomenirea preacuviosului parintelui nostru Zosima, care a ingropat pe sfanta Maria Egipteanca.

Tot in aceasta zi, pomenirea cuviosului Teona, care a sihastrit in Manastirea Pantocratorului, iar mai in urma a ajuns episcop al Tesalonicului si care in pace s-a savarsit.

 

sursa: crestinortodox.ro