LOADING

Type to search

Stiri Generale / Evenimente

„Avatar”: un film tip new-age

Share

Sincer, eu unul nu ştiu cum arată cu precizie producţiile „culturale” tip new-age de care este speriată până la apocalipsă o câtime din dreptmăritorii creştini ai României noastre. New-age în sus, new-age în jos, dar văd că nimeni nu poate localiza cu precizie chirurgicală (sau măcar teoretică…) fenomenul în desfăşurarea lui reală. Doar supoziţii, numai „elemente” care induc ceva…, simple sinapse iscusite până la un punct dar nefinalizate ca argumentaţie ori dare în vileag. E clar, fenomenul scapă ghicirii, dibuirii lui clare şi (scuzaţi cuvântul) irefutabile…

Departe de a fi unul care am dezghiocat/decriptat prezenţa unui fenomen cultural new-age de massă, cu impact, publicitate şi urmări comportamentale solide, apreciez că pelicula „Avatar” este un produs al unei posibile şcoli de gândire şi reprezentare a lumii de sorginte new-age. În realizarea şi mesajul filmului găsim elementele acestei gândiri sincretice, anticreştine şi antitradiţionale, anticulturale şi antisistem (orice fel de sistem!). În scurt, o „splendidă” mostră de gândire anti-rânduială.

Mai întâi de toate trebuie să spun că am mers la acest film doar la insistenţele băieţelului meu de 11 ani, fiind ultimul din clasa lui care nu a văzut respectiva producţie. Cum copiii din ziua de azi nu trebuie „traumatizaţi” prin bombănelile ori refuzurile părinţilor de modă veche, am cedat şi eu rugăminţilor şi am ocupat primul rând (vă daţi seama, primul rând!) al unei săli arhipline dintr-un mall bucureştean, sâmbătă seara. Atmosfera de iarmaroc supraetajat, cu ifose şi fiţe, climatizarea, gustul de Coca-cola-simţi-că-trăieşti, floricelele la mega-porţii, ochelarii pe ochi (ochelari pentru adevăratele efecte 3D) – aşadar erau prezente toate ingredientele unei seri paşnice, toropite de confortul tehnologiei care progresează continuu. Nimic nu prevedea enervarea şi proasta dispoziţie de la capătul celor aproape 3 ore petrecute în sală, transformată în sală de operaţie pe creier sau într-o incintă de tortură prin repetiţie şi stupiditate full-colour…

Bref, pentru cine nu a văzut oroarea numită „Avatar”, povestea e simplă, şi e fix aceeaşi ca în toate filmele americane căzute pradă ideologiei hollywoodiene (căci în scenariile de la Hollywood se face ideologie în draci!). Aproape îşi vine să constaţi că ideologii şi teoreticienii noii lumi, cu ordinea ei cu tot, nu mai vieţuiesc şi se înmulţesc la Washington, Bruxelles sau în altă capitală a lumii euro-atlantice, ci s-au mutat cu toţii la Hollywood! Acolo se spală creierele (individuale, naţionale sau chiar suprastatale), acolo se propovăduieşte noua umanitate, acolo „omul recent” este la el acasă. De acolo se exportă – cu uriaş succes – mentalitatea învingătorului fără limite dar şi fără Dumnezeu, de acolo se proclamă individualismul antisistem (asistat şi sprijinit obligatoriu de o echipă de voluntari formată ad-hoc), de acolo ne vine bâzdâcul antifamilie şi antitradiţie, acolo oamenii se regăsesc în ceea ce are specia mai primitiv: sex, foame, dorinţă de vagabondaj, egalitarism pervers, populism, revendicări sociale simple asezonate cu ceva sete de dreptate şi optimism prostesc. Acolo apocalipsele se vând cel mai bine (ca sperietură straşnică dar şi ca efecte speciale), eroii singuratici (tip Mărgelatu dar cu blugi adevăraţi, „originali”) fac prăpăd în continuare, iar dacă trendul momentului te aşează ca scenarist în lupta pentru pacea universală sau pentru o lume ecologică, succesul este asigurat. Scenariile lor par a fi scrise de un singur om cu mai multe pseudonime literare, replicile sunt identice, finalul aşteptat, iar publicul (din nou) fericit.

angel

Întorcându-ne la epicul lui „Avatar”, acţiunea se petrece hăt, în viitor, peste vreo 200 de ani, pe o planetă numită Pandora (ha, ha, ha!), pe care „oamenii cerului” („oamenii cerului” suntem noi, pământenii, aidoma conchistadorilor lacomi dar călare pe nave spaţiale) au colonizat-o parţial pentru a-i răpi bogăţiile minerale. Însă, ghinion: planeta fabuloasă sub aspectul reliefului, al plantelor, al animalelor dar şi al populaţiei (Na vi) se lasă greu cucerită şi deposedată de resursele sale. Ceea ce părea un paradis natural pentru orice făptură, ei bine, pentru humanoizii venali – nu. Pentru aceştia era iadul însuşi, inclusiv prin lipsa lui de tehnologie… În aceste condiţii a fost trimis acolo un („etern”) puşcaş marin, paralitic, cam tont, care-şi pierduse fratele geamăn. În schimbul picioarelor damblagii a căror reparaţie i-a fost promisă de compania de exploatare a minereului, puşcaşul nostru este „plantat” într-un corp nou, al unui tânăr bărbat na vi, şi astfel poate face spionaj direct printre baştinaşii „sălbatici” pentru a le dibui resursele dar şi puterile tainice (şi, implicit, ostile cuceritorilor veniţi de pe Pământ). Buuuuun, puşcaşul este vai mama lui, efectele 3D sunt aproape spectaculoase, dar povestea este interminabilă şi stupidă. Jake Sully (puşcaşul) face pasiune ca june „sălbatic” pentru o tânără (fata şefului de trib), apoi se dezlănţuie infernul atacului pământenilor asupra uriaşului „pom al vieţii” unde trăiau aborigenii, eroul trece în tabăra naturiştilor vegetarieni, tehnologia invadatoare este pusă la final cu botul pe labe de… animalele care se revoltă (cu ajutorul spiritului planetei!), de către băştinaşi dar şi de către puşcaşul care îşi aminteşte de vechile deprinderi: strecurarea grenadei în gurile de aerisire ale navei, elemente de karate, fandarea din calea glonţului, tragerea din figura „triplu axel cu şurub” cu automatul etc. Astfel ex-puşcaşul, devenit liderul rezistenţei generale, după ce ridică restul triburilor la luptă (poporul, adică, masele), iese învingător contra ex-sistemului propriu şi invadatorii lacomi sunt expulzaţi înapoi pe Pământul lor („pe care l-au făcut praf”, ne asigură acelaşi puşcaş). Jos cu exploatarea inter-galactică, trăiască libertatea planetară!

Am reuşit să relatez în câteva rânduri pisălogeala repetitivă de aproape 3 ore a acestei pelicule. Un deja vu cu alte nume de personaje, în alte perioade istorice, cu alte mize dar cu acelaşi leit motiv: binele învinge răul, omul sistemul, natura tehnologia, dragostea interesele meschine.

Să vedem acum care sunt elementele gândirii sincretice, magice dar şi anticreştine. Păi, anticreştin este faptul că cel mai venal personaj – adminstratorul – foloseşte răzbit exclamaţia „Jesus Christ!”, dealtfel des întâlnită în filmele americane. Simplă coincidenţă, veţi spune, sau doar un mod de a vorbi, un tic verbal care se va fi păstrat iată, după încă alte 200 de ani… Nu, nu e aşa, deoarece acel personaj malefic se identifică astfel, printr-o marcă verbală inconfundabilă, ca aparţinând lumii vechi, creştine – chiar dacă el în sine nu părea a fi un om credincios. Prin acest personaj şi prin exclamaţiile/ticurile lui este simbolizată întreaga civilizaţie creştină derapată, cu alunecările ei, cu rezultatele ei tehnologice perfide dar mai ales cu valorile ei strâmbe şi abuzive. În deplină neconcordanţă – vom vedea – cu „sălbaticii” înfrăţiti cu mama-natură, cu firescul comunicării extrasenzoriale ori telepatice între făpturi, cu natura etc. Bun, că aceste făpturi semi-humanoide aveau o coadă inteligentă (aţi citit bine!), cu care se legau ca o conexiune USB2 la alte dispozitive vii (animale, plante, pământ), asta e o alta poveste. Da, dar aveau urechile lungi şi mişcătoare, ca ale zeităţii Peter Pan şi mai aveau şi ochii de pisică – galbeni, cu pupilele mărite –, aveau nasul teşit, sentimente fraterne şi gusturi vegetariene. Erau exact opusul speciei noastre umane de după cădere, dar care n-ar fi auzit niciodată de restaurarea lumii printr-un Dumnezeu personal! Toată „mistica” conectării concrete la mama-natură, la spiritul universal, la lumile de dincolo este una sincretică. Se amestecă, altfel spus, firea lucrurilor. Se amestecă zeul cu statuia lui, se amestecă creaţia cu ea însăşi (care este sau pare însufleţită), toate au viaţă în sine şi conştiinţă superioară (animalele comunică cu oamenii aceia prin gânduri şi prin coada lor; ce animale inteligente, mai inteligente decât oamenii, chiar, de vreme ce execută cu fapta gânduri subtile, pe care aceştia nu le-ar fi putut pune în practică! Să zboare, de pildă…), se amestecă binele natural, cosmic, cu răul din om – obosit ca specie şi tăvălit spiritual prin religii fără rost.

Un alt atac subtil este cel la nume. Da, la nume. Pe puşcaş îl cheamă Jake Sully, iar „sălbaticii” i-au comprimat numele şi prenumele într-unul singur: „Jakesully”. Aşadar, dubla identitate firească de până acum (nume, prenume) nu este posibilă în paradisul pierdut al Pandorei. Este anulată şi apoi comprimată identitatea provenită din familia, din neamul tău şi din ţara ta (numele mare, „de familie”: Sully) cu cea din botez, pe care şi Hristos te cheamă la „apel”: Jake… Niciodată instituţiile ţării, şcoala, armata, fiscul, spitalul etc nu te strigă pe numele mic, aşa cum niciodată Biserica sau Hristos nu te cheamă pe numele tău mare, de familie. Sunt două nume care exprimă două realităţi clare, dar care numai alăturate şi nu contopite compun persoana respectivă: realitatea etnică şi cea spirituală. Obârşia etnică, familială şi harul de la botez dau (încă) numele complet al omului. Ce va fi peste 200 de ani, nici nu vreau să mă gândesc…

Pe scurt – am scris pe lung, cum nu-mi este obiceiul – filmul acesta nu este decât o păcăleală. Scamatorie parţial reuşită pentru cei care vor efecte speciale, scenariu copy paste la „n” alte producţii pentru cei care mai merg la film măcar de câteva ori pe an, concluzii metafizice jenante pentru cei credincioşi şi ofertă spirituală fragilă pentru lumea ce s-ar vrea acum inaugurată….

Pentru copilul meu – nicicum. Ca niciodată, nu au existat comentarii. Stau şi mă întreb ce poate fi asta..?

PS Nu pot să nu remarc contemporaneitatea celor două pelicule: „Avatar” (american) şi „Ţarul” (rusesc). „Avatar” este extrovertit, caută numai efecte speciale, numai senzaţionalul tehnologic – nicidecum artistic, real. Dimpotrivă, „Ţarul” fuge de reflectoare, se retrage în penumbra misterului, îşi doreşte să lucreze cu mijloacele cu care Însuşi Dumnezeu a lucrat lumea: lumina, clarobscurul, apa, sunetul, cuvintele vii, foşnetul, culoarea, şoapta…

 

Răzvan Bucuroiu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *