Cartea memoriei învierii nu se citește cu forța

Până când șansele noastre de mântuire vor fi maxime și Domnul ne va trage spre El, nu ne putem opri. Este ca și mersul pe bicicletă: cel mai bine îți păstrezi echilibrul dacă continui să pedalezi. Este ca o luptă cu o gorilă: nu te oprești când vrei tu, ci când se oprește gorila (învinsă de Aliatul nostru). Nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu, pentru că nu căutăm îndeajuns experiența sacrului. Am putea să fim mult mai apropiați de El, să fim în proximitatea învierii, nu undeva pe la periferia infernului. Este o nebunie diavolească să repeți la nesfârșit aceleași patimi, dar să te aștepți la rezultate diferite. Până nu vom divorța de întuneric, nu vom vedea lumina.Fără har, suntem slabi în atitudine, slabi în caracter. Putem cere acest har, în loc să îl negăm. Singuri nu vom reuși. Cel mai frumos lucru pe care îl putem experia este Taina învierii. Nimic nu poate concura cu asta! Și totuși, mulți nici nu vor să audă, atât de multă poluare fonică este în jur… Dumnezeu este bunătate, înviere și iubire, nu avem de ce să fim înfricoșați, El nu va paria niciodată creația la cazinou. Suntem nefericiți doar pentru că am pierdut memoria învierii, vedem trecutul (pătimaș) mai frumos decât a fost, vedem trecutul (ezitant) mai catastrofal decât este și vedem viitorul distorsionat (fără perspectiva veșniciei). Dacă am spovedi trecutul, am fi răbdători în prezent și am avea speranță în viitor, am scăpa de nefericire.

Un basc excepțional, Jose Echegaray, a fost inginer, matematician și scriitor (peste 150 de piese dramatice). În copilărie a citit cu atenție Goethe, Homer și Balzac, fiind atent la detalii și deosebit de perseverent. În același timp, era pasionat de Gauss, Lagrange și Legendre. La 83 de ani, zicea că nu poate muri, deoarece mai are nevoie de cel puțin 25 de ani pentru a scrie. Un an mai târziu însă, opera a rămas nefinalizată. În 1904 a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, împreună cu provensalul Frederic Mistral. A fost primul spaniol care a câștigat acest premiu. Echegaray tratează problema fericirii adulților, adesea neglijați. Cele mai controversate piese ale sale sunt Sfânt sau nebun, Mariana și Conflictul celor două datorii. Marile dileme se leagă de lupta dintre datorie și moralitate. Omul are datoria de a urma binele și de a nu strica armonia creației.

Nici un uragan nu poate stinge flacăra învierii. Cine nu este uimit de taina învierii nu aprofundează. Datoria îl strivește, în loc să îl elibereze. Moralitatea îl încurcă, în loc să îl ajute. Cine nu navighează cu speranță, eșuează. Este îngrijorător că dintre toate vedetele care au intrat în istoria omenirii, destul de puține au ajutat lumea cu ceva. Cei mai mari monștri sunt cei pitiți în gândurile noastre, până nu ne vom lupta cu ei, nu vom scăpa. O hienă rămâne o hienă, dar un om fie devine un înger, fie un sălbatic. Un om normal admiră toate virtuțile celor din jur. Este inevitabil că vom trece prin Poarta Vieții, dar este impardonabil să avem atât de mult timp de pregătire și să fim nepregătiți. Sfântul este ceea Dumnezeu vrea să fie, pentru că el vrea ce vrea Dumnezeu.

Omul modern vrea să câștige totul doar pentru el, chiar dacă asta înseamnă să piardă ceilalți. Și nu se mulțumește cu victoria, vrea punctaj maxim, chiar dacă asta înseamnă minim pentru ceilalți. S-ar proclama zeu, dacă l-ar adora cineva. Omul uită ușor numele prietenilor, dar niciodată ale adversarilor. Este ostil și renunță la cooperare. Este un eșec sigur. Cred că există o legătură între bogăție și ură. Majoritatea celor bogați sunt plini de ură. Este o luptă: soldatul fără ură este inutil în război, nu poate ucide*. Dar nu asta este Vestea. Suntem vinovați pentru toate bombardamentele împotriva fraților mai mici ai lui Hristos. De ce nu ne rugăm pentru ei?!

Nu trebuie să ne înspăimânte pacea, mai ales că necuratul nu are de gând să încheie pace cu noi. Cartea de căpătâi nu poate fi impusă, trebuie să te îndrăgostești de ea**. Dacă această Carte nu ar merita recitită de sute de ori, nu ar trebui să o citești nici prima dată. Dar dacă este Scrisoarea mult așteptată, o ții la piept și o memorezi plângând. Te bucuri când știi exact ce ai de făcut.

Evanghelia este o poveste de dragoste incredibilă. Atât de mult ne iubește Creatorul nostru, încât e dispus să facă orice să ne scape din infern!

Pe măsură ce folosim lumina rațiunii care aparține ființelor umane prin natură, ar trebui să avem și o minte deschisă la supranatural: la posibilitatea ca, prin har, o lumină superioară să ne lumineze mintea. Această lumină supranaturală — lumina credinței — nu stinge lumina rațiunii și nu subminează adevărurile descoperite de științele umane; mai degrabă, completează și ajută rațiunea, ajutându-ne să vedem mai profund în adevărul realității un întreg, care vine de la Dumnezeu.

Credința în general constă în a crede ceva din mărturia altuia, iar credința în Dumnezeu constă în a crede ceva din mărturia lui Dumnezeu. Când Dumnezeu vorbește, Cuvântul Său este adresat miezului fiecărei persoane și răspunde la întrebările și dorințele noastre cele mai profunde. Când cineva primește cuvântul lui Dumnezeu cu credință, dorința firească a rațiunii de a înțelege lumea nu este frustrată, ci își găsește mai degrabă un prieten și un aliat.

Ideea este să-L cunoaștem pe Dumnezeu revelat nouă în Iisus Hristos și să-L cunoaștem și să-L iubim din ce în ce mai mult și să ne bucurăm de El în veșnicie.

Credem în prezența lui Dumnezeu care ne vorbește acum prin mărturia profeților și a apostolilor, a Scripturii și a Tradiției. Ceea ce credem noi nu este o minciună, o legendă sau o nebunie. Și este fals să spunem că credința este un fel de act defect al minții, cum ar fi credulitatea, iluzia, iluziile, iluziile, proiecția subconștientă, construcția socială sau orice tip de patologie.