LOADING

Type to search

ÎN CĂUTAREA CRĂCIUNULUI PIERDUT

Stiri Generale / Evenimente

ÎN CĂUTAREA CRĂCIUNULUI PIERDUT

Share

Am căutat, prin postările anterioare, să pun în evidenţă semnificaţia religioasă a Crăciunului – naşterea neîntinată a Mîntuitorului şi renaşterea lumii în perspectiva mîntuirii –, precum şi bogăţia tradiţiilor noastre creştin-ortodoxe, bisericeşti şi/sau folclorice, dar trebuie arătate şi discordanţele îngrijorătoare ale actualităţii, care, din păcate, se lăţesc de la an la an şi devin din ce în ce mai agresive.

zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzjffr

Asupra acestora din urmă mi-am propus să atrag atenţia în postarea de față, cu speranţa că factorii responsabili (în primul rînd Biserica şi Şcoala), dar şi fiecare credincios practicant în parte, vor găsi puterea şi priceperea de a-şi concerta eforturile pentru a repune lumea românească pe bunele ei făgaşuri, restituind şi marelui praznic din 25 decembrie adevărata şi necesara sa încărcătură spirituală.

Hristos sau Moş Crăciun?

În mintea multor oameni ai zilelor noastre, Crăciunul nu se mai asociază (sau se asociază doar foarte vag) cu ceea ce el celebrează de fapt: Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Poate că la români, așa cum am mai observat, această situaţie este nefericit legată şi de faptul că termenul popular care denumeşte sărbătoarea, acela de Crăciun (cuvînt, așa cum am văzut, destul de controversat şi sub aspect etimologic), nu este în mod transparent prin el însuşi evocator al evenimentului celebrat bisericeşte („festum nativitas Christi”), aşa cum este în alte limbi (inclusiv în limbile neolatine surori): „Natale/Natività” (it.), „Navidad/Natividad” (sp.), „Nativité/Noël” (fr.), „Christmas/Nativity” (engl.), „Weihnacht/Weihnachten” (germ.) etc.
Astfel, sărbătoarea Crăciunului, din 25 decembrie (Naşterea Domnului, în calendarul bisericesc), tinde să fie asociată de tot mai mulţi români aproape exclusiv cu personajul numit „Moş Crăciun” (iar într-o vreme „Moş Gerilă”!), care tipologic se aseamănă cel mai mult cu Sfîntul Nicolae (prăznuit în 6 decembrie), amîndoi fiind bătrîni şi aducători de daruri (mai ales pentru copii), de unde şi proclamarea comercial-mondenă a lunii decembrie drept „Luna Cadourilor”.

Maimuţărind Occidentul

În pofida aparenţelor, nu mai este vorba nici măcar de personajul nostru folcloric tradiţional, proprietar legendar al staulului în care a născut Maica Fecioară şi naiv asimilat cu sfinţii Bisericii (ca şi soţia lui, Crăciuneasa, pe vremuri patroana mitică a moaşelor), uitat demult prin nişte colinde şi legende populare tot mai obscure pentru conştiinţa contemporană. „Moş Crăciunul” actual este, de fapt, ipostaza locală (conturată în ultima sută de ani) a lui Santa Claus, contrafacere occidentală modernă a Sfîntului Nicolae (redus la calitatea lui de „dăruitor”). De acolo şi toată recuzita personajului: barba colilie, costumul roşu coca-cola (tivit cu blăniţă albă), sacul cu daruri, sania trasă de reni… Crăciuneasa însăşi s-a multiplicat pervers într-un întreg alai de „Crăciuniţe” (din speţa majoretelor atît de îndrăgite peste ocean). Pînă şi exclamaţiile atribuite în lumea anglofonă moşului pîntecos, hîtru şi năzdrăvan sînt preluate ca atare: „Wow!” şi mai ales „Ho! Ho! Ho!” (devenită notă de identificare)!
Toată această maimuţăreală decerebrată a unor apucături străine este soră bună, de altfel, şi cu pomul (bradul) de Crăciun şi Anul Nou (de negăsit în vechea noastră tradiţie folclorică, ci venit tot dinspre Apus, prin secolul al XIX-lea, mai întîi în mediile boiereşti cosmopolite), împodobit cu beteală, steluţe, globuleţe, lumînărele, artificii şi dulciuri de tot felul, căruia îi şi cîntăm (uneori chiar pe nemţeşte sau englezeşte): „O, brad frumos…!” („O Tannenbaum…!”, mai rar „O Christmas tree…!”), ca în vechea dendrolatrie păgînă (închinarea la „arbori sacri”).

Tradiţia ca „decor”

Din fragedă pruncie, aşa cum tot mai mulţi copii identifică Paştele cu „Iepuraşul” şi „Oul” de ciocolată, sîntem nărăviţi – mental şi comportamental – să identificăm „sărbătorile de iarnă”, de la Ajunul Crăciunului şi pînă la Revelion, cu „Moşul” şi „Bradul”, cu euforia darurilor şi petrecerilor, cu voluptăţile culinare şi excesul bahic, cu tot ansamblul îndelung pregătit al festivităţilor lumeşti şi cu tot patosul îndelung visat al „descreierisirii” fără frontiere! Singurul element mai „de echilibru”, cu oarecare deschidere reală spre religie şi tradiţie, par să fi rămas colindele, dar şi ele s-au demonetizat tot mai mult în ultima vreme: în mediul urban, colindatul s-a ţigănizat și manelizat, iar colindele de uz mediatic sînt prea puţin cele religioase sau autentic folclorice, ci mai degrabă nişte prelucrări recente, fără fior mistic, receptate superficial, pe un fond aproximativ de sentimentalism difuz (dacă nu de-a dreptul… confuz).
Mi s-a întîmplat maian să am această experienţă cu o duzină de tineri (liceeni) adunaţi „să petreacă” Ajunul Crăciunului acasă la unul dintre ei: puseseră un CD cu colinde (deşi nimeni nu se sinchisea să asculte propriu-zis, priorităţile fiind cu totul altele), printre care s-a auzit la un moment dat şi „Astăzi s-a născut Hristos,/ Mesia, chip luminos…”, prilej cu care am putut să constat că nici măcar unul singur (deşi făcuseră religie la şcoală) nu ştia ce înseamnă cuvîntul Mesia, nici nu-şi amintea colindul tradiţional al copiilor („Steaua sus răsare…”), ca pînă la urmă să-mi mărturisească, n-aş zice că prea stînjeniţi, că „mai puneau” colinde nu pentru că le-ar fi plăcut sau le-ar fi înţeles rostul, ci pur şi simplu pentru că „aşa-i obiceiu’ ăsta” şi „dă bine ca decor”! Crăciunul? „Moşu’ şi cu caltaboşu’!”… (Am scris altădată despre rolul porcului în Crăciunul românesc, aşa că îmi reprim tentaţia de a reveni…)

„Unde-i bine, nu-i de mine…”

Occidentalilor, pe care îi considerăm îndeobşte mult mai secularizaţi decît noi, nu numai numele sărbătorii, dar şi obiceiul de a reconstitui în preajma ei, în spaţii publice, ieslea de la Betleem, fie ea cît de „kitschoasă”, le aduce măcar aminte despre ce este vorba de fapt. La noi nu există un asemenea sprijin mnemotehnic figurativ şi nu asociem Crăciunul, în spaţiul public, decît tot cu bradul şi cu podoabele luminoase (ce încearcă – de cele mai multe ori zadarnic – să „coloreze” festiv nişte oraşe triste şi murdare), fără nici o legătură cu scenariul evanghelic sau cu vreo valoare de ordin sufletesc. Sigur, se iscă întrebarea, la cît sîntem de înclinaţi spre imitaţie, cum de nu am preluat şi noi, după 1989, cînd o puteam face în toată libertatea (tentative izolate s-au înregistrat, inclusiv la București), acest obicei al butaforiilor cu caracter sacral. Dincolo de limitele impuse de sărăcie şi de o anumită rezistenţă ortodoxă reziduală, se pare că se verifică o dată în plus adevărul că noi împrumutăm prosteşte de pe aiurea numai ce este rău, nu şi ce este cît de cît bun. Occidentul, oricît de decăzut sau de degenerat în vîrsta lui postmodernă (unii zic că şi postcreştină), mai are încă destule obiceiuri religioase respectabile, dar noi nu ne-am arătat receptivi, în prag de veac şi de mileniu, decît la insanităţile macabre de „Halloween” sau la dulcegăriile vulgare de „St. Valentine Day”! Vorba aceea: „Unde-i bine, nu-i de mine; unde-i rău, hop şi eu!”.

În loc de concluzie

Una peste alta, Crăciunul a ajuns, pentru mulţi dintre contemporanii noştri din „Grădina Maicii Domnului” (care pe la recensăminte nu ezită, totuşi, să se declare ortodocşi) unul de „shopping” maniacal şi de distracţie cu orice preţ, fără nici o implicaţie spirituală şi fără nici o legătură efectivă cu originile şi rosturile sărbătorii. De la tăierea porcului şi „pomana” lui în plin post bisericesc (pe 20 decembrie, de Ignat) şi pînă la beţiile şi orgiile de Revelion (Anul Nou, numit altădată „Crăciunul cel mic”, cu toată cuviinţa implicită), „omul recent” de la „porţile Orientului” (ca să nu zic din „ţara lui Caragiale”) tîrăşte voluptuos tradiţia în derizoriu, o asortimentează imitativ cu „apucăturile” altora şi face să crească an de an un adevărat zid al uitării de Dumnezeu şi de sine, îndărătul căruia se amăgeşte ţanţoş că „îşi trăieşte viaţa”, întruchipînd parcă, desigur fără s-o ştie sau s-o bănuiască, ironia amară a lui Topîrceanu că „omului îi trebuie o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa porcului”…
Fraţi creştini, clerici sau mireni, mai este ceva de făcut şi mai avem noi puterea să facem? Eu unul nu ştiu dacă da sau nu (dumneavoastră poate ştiţi mai bine), dar să nu ne codim a pune degetul în rană şi să nu prididim a-L ruga pe Dumnezeu, Mîntuitorul uitat de lume, să se îndure iar şi iar de neamul acesta, măcar pentru lamura lui din ceruri veghetoare!

Răzvan CODRESCU

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Editorialist Lumea Credintei. Autor al volumului "Catehismul invierii. Un pelerinaj spre lumina" (Editura Lumea credintei, Bucuresti, 2016). Colaborator la reviste si ziare: "Lumea credintei", "Ariesul de Turda", "Adevarul de Cluj", "Scutul patriei".

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *