Cronică de film: Les INOCENTES

„Inocentele”, un film francez despre călugărie, viol multiplu şi naştere de prunci, într-o mănăstire catolică poloneză, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dacă nu s-ar fi petrecut cu adevărat, mintea omenească ar imagina cu greu un asemenea scenariu. Decât dacă autorul ar fi unul dintre copiii născuţi atunci… şi crescut în orfelinatul mânăstirii.
Scenariul este semnat de un nume aproape necunoscut (Pascal Bonitzer), dar care ar merita consacrarea doar pentru frumuseţea şi delicateţea acestui film, realizat în 2016.
Nu este filmată bestialitatea umană, care a generat drama (temă în vogă pentru cinematografia contemporană), ci numai consecinţele ei asupra unor trupuri, a unor suflete care au ales, ca mod de viaţă, castitatea. Nici maica stareţă nu a scăpat de cavalerismul cuceritorilor, doar că ea s-a ales, nu cu o sarcină, ci cu un sifilis. Demenţa care apare în stadiul avansat al acestei boli ar explica, să zicem, deciziile aberante pe care le ia cu privire la oile rănite, aflate în grija ei.
-Am ales damnarea, ca să te scap pe tine de ruşine, îi spune ea unei călugăriţe pe-al cărei nou-născut l-a dus într-un coşuleţ, ca să-l depună în faţa unui crucifix răzleţ, aflat la margine de pădure. Hrană lupilor, se înţelege… Nici măcar pe pragul unei case (ca în subiectele medievale), căci mânăstirea se afla prea departe de oraş. Şi totuşi, o călugăriţă tânără are curajul să alerge până acolo şi să ceară ajutorul Crucii Roşii Franceze. Adică unei doctoriţe stagiare, operând într-un spital de campanie, plin de răniţi… Crucea lui Hristos, alături de crucea roşie, două simboluri salvatoare de vieţi!
Este impresionant consultul maicilor din acel ordin. Regula lor le interzicea să se lase atinse, să se lase văzute corporal, chiar de o doctoriţă; deşi fuseseră violate, iar şapte dintre ele urmau să nască în curând.
Nu-mi place felul în care maica stareţă i se adresează lui Dumnezeu (: Îţi ordon să mă scoţi din beleaua asta!), nici modul în care le vorbeşte fetelor abuzate, pretinzând să nu spună nimănui despre necazul lor. Oare nu exista un preot confesor?! Oare adevărul nu se cerea spus, oricât de incomod era?
Şi apoi, nu cred că trebuie să existe ruşinea şi vinovăţia pentru că ai fost violată (se întâmplă frecvent, în lumea noastră fără Dumnezeu), indiferent cine eşti şi cum o păţeşti. Este o cruce, chiar dacă pare o nedreptate strigătoare la cer. Încet, mângâietoare, consolarea Domnului se strecoară în inimile prigonite de neiubirea celorlalţi, de agresarea fizică. Se credeau părăsite de El, tocmai fiindcă viaţa le-a dat să îndure ceva peste putere, peste cât ar fi consimţit singure să-i jertfească Lui. I-au oferit castitatea lor, iar El le-a pretins să-i aducă prunc, zămislit prin viol. Nu este năucitor?!
Şi totuşi, dacă poţi alege Viaţa, făcându-i loc în soarta ta, dacă accepţi Adevărul, nu pentru a strivi, nu pentru a defăima, ci pentru a salva vieţi, Calea ţi se arată cu uşurinţă, chiar în cele mai absurde şi dureroase încercări. Oricât ar fi de spinoasă Calea aceasta, dacă ţi-o asumi, Iisus călătoreşte alături de tine. Şi simţi limpezirea soartei tale, topirea amărăciunii, deplinătatea iubirii în care nu mai credeai… zi după zi.

Elena Frandeş

sursa foto: www.imdb.com