Este nălucirea supremă, fantomatizarea singurei soluții. Omul este ispitit de demonul războiului să privească dragostea cu frică. Este suprema pervertire. În loc să bandajeze semenii, omul războinic, bântuit de duhuri necurate, ucide în neștire zi de zi, sub diferite pretexte, pe care nici el nu le mai crede. Omenirea care îl respinge pe Hristos rămâne în iadul lui Cain, al lui Iuda, al lui Baraba, al lui Irod, al lui Pilat, al lui Nero, al lui Dioclețian, al lui Iulian Apostatul, al lui Bonaparte, al lui Stalin. Pentru toți cei din infern, dragostea este o sperietoare. Ei simt focul divin omniprezent ca o pedeapsă. Creștinismul se luptă doar cu mijloace pașnice. Omul devine un împăciuitor. Dar încă sunt prea multe conflicte sângeroase și prea puține rugăciuni ale ucenicilor lui Hristos pentru pace.
Nu suntem fericiți, pentru că nu suntem făcători de pace. Nu ne bucurăm de prezența dragostei, pentru că noi, ca omenire, am auzit cântatul cocoșului de sute de ori, dar am continuat să răstignim inocenți. Dragostea nu poate să fie o stafie, pentru că ea nu este ceva ireal și pentru că ar contrazice învierea. Însă mulți dintre noi ne speriem de dragoste, în loc să o aplicăm, pentru dezamorsarea conflictelor, indiferent de pierderile celorlalte avantaje colaterale. Pierzând memoria sfinților, omul pierde logica Împărăției, pierde dragostea, veșnicia, totul. Orice om care rămâne în staulul Bisericii, este la adăpost de lupi. Este împreună cu sfinții. Poate învăța ce este dragostea. Are de la cine. Însă omul neîmbisericit este însetat de sânge și de bani și pornește războaie pentru putere lumească. Pentru un ucigaș, dragostea este o stafie.
Copilul se deprinde încă de timpuriu cu jocurile violente, crezând că totul e o glumă. Cărțile de istorie sunt pentru prea puțini o sursă de adevăr, pentru a nu repeta ororile înaintașilor. Fiecare război și murmur panicard este o pregătire a apocalipsei, este o șansă de a muri ca martir. Războiul este distrugere, nimicire, anihilare, absurditate, demonism. Cine provoacă războaie, acela slujește diavolului, iar plata lui va fi clară. JFK zicea că omenirea trebuie să pună capăt războiului, pentru ca războiul să nu pună capăt omenirii. Dragostea ca o stafie este teroare, chin, cruzime, meschinărie. Dar omul nu disperă, Îl are aliat pe Hristos, PACEA LUMII.
În primul rând, războiul nu este ceva inevitabil. În al doilea rând, impulsurile agresive pot fi tratate. În al treilea rând, conducerile tiranice nu sunt o soluție. În alt patrulea rând, statele puternice să nu uite că există o Putere mult mai înaltă. În al cincilea rând, agresiunea este – din punct de vedere creștin – nejustificată. În al șaselea rând, fiecare război este un cataclism, care zdruncină serios omenirea. Folosim nejustificat termenul postbelic, ca și cum după 1945 nu ar mai fi fost nici un război. Doar între 1945-1989, în lume au fost 138 de războaie, în care au fost uciși 23 de milioane de oameni, un adevărat carnagiu. Cât de ușor putea fi evitat conflictul din 1956 în zona Canalului Suez! Ce mare amploare a luat teroarea în Nicaragua, El Salvador și Guatemala! Cât de greu au plecat coloniștii din Algeria, Zimbabwe, Mozambic, Angola! Cât de oribil a fost conflictul din Rwanda! Cît cinism în Coreea și Vietnam! Ce apărăm: pozițiile strategice sau oamenii nevinovați?! În Primul Război Mondial au fost implicate 52 de țări. Pierderile sunt raportate la sute de miliarde de dolari. Zeci de milioane de victime. Stafia a bântuit deasupra Europei, pentru că oamenii au uitat ce e dragostea.
Pacea fără Dumnezeu este leagănul războiului***. Hristos propune un singur război: cel împotriva propriilor patimi. Omenirea nu pare să se pregătească pentru pace, nu pare că a învățat ceva din trecut. La baza tuturor suspiciunilor stă URA. Există prea multă neîncredere, prea puțină dragoste, prea multă răzbunare, prea puțină iertare, prea multă duritate, prea puțină iubire de dușmani. Oamenii vorbesc despre pace, dar pacea nu este****. Criteriul Judecații va fi milostenia, iar războiul este total lipsit de așa ceva. Motivele principale al dramei sunt: înstrăinarea de Dumnezeu, lepădarea de dragoste și idolatrizarea materiei. Dar omul înțelept nu se lipește de lumea aceasta și caută Împărăția lui Dumnezeu. Cel ce găsește pacea mesianică, știe că dragostea nu este o stafie. În această Împărăție, pacea va fi eternă.