Lumina dumnezeiască de pe Muntele Tabor prezentă în cea mea groaznică închisoare comunistă din Rusia

Vă invităm să citiți o întâmplare reală, o minune, petrecută în anii comunismului în Rusia, în cea mai terifiantă închisoare, numită Lagărul Special de Deținuți din nordul înfrigurat.

Un tânăr deţinut a fost adus în baraca, condamnat la 20 de ani pe baza art. 58 – un student având abia 23 de ani – şi îl chema Alexie. Cu lipsa de experienţă şi cu voiciunea tinereţii nu a întârziat să ajungă la neînțelegeri cu criminalii. Până acum nu fusese niciodată în închisori sau în lagăre şi nu ştia că daca nu vrei să mori repede trebuie să taci, să te retragi, să fii de acord… `

Hainele lui erau aproape noi. Criminalii au hotărât să-l dezbrace. Obicei vechi, jucau la cărţi hainele noilor veniţi. Cine câştiga lua putere asupra lor. Orice rezistenţă sau împotrivire era egală cu moartea. Învingător a ieşit Ivan Carii. S-a apropiat de tânăr şi i-a zis cu răceală:

– Prietenaşule, scoate hăinuţele tale.

Aşa a inceput drama. Alexie l-a privit ca pierdut. Vorbise serios? Era posibil să-i smulgå hainele cu „aşa vreau” şi să-l lase gol? Ba, a glumit… Nu, nu i le va da. Nu! Atunci Carii s-a hotărât să înceapă „comedia”, ca să-i distreze pe tovarăşii lui. Cu voce blândă şi cuvinte ironice a încercat să-l convingă pe Alexie că este în avantajul lui să cedeze färă împotrivire. Şi deodată, pe neasteptate, i-a dat prima lovitură. Alexie a încercat să se apere. Deja toţi din baracă ştiau că este şters de pe lista celor vii. Se va face mare spectacol.

Nimeni nu îndrăznea să se bage în mijloc, să spună un cuvânt, să oprească vărsarea de sânge. Nici Saricov. Era lege. Orice socoteli se incheie, taci şi nu te amesteca. Te-ai băgat? Te vor ucide. Carii lovea neîntrerupt şi tânărul slăbi. Şi pe cât îl lovea, pe atât se sălbăticea. Faţa lui Alexie, care în zadar încerca să se apere, era roşie de sânge. În jur se adunaseră mulţi care priveau în tăcere… Criminalii, pentru a se distra, s-au împărţit în două grupe, dintre care una se făcea că îl susţine pe tânărul student.

În timpul când începuse macabrul „spectacol”, părintele Arsenie aranja Iemnele lângă sobe în cealaltă parte a barăcii. Aşa că nu a văzut cum a început omorul. Când a înţeles că se întâmplă ceva şi s-a apropiat, 1-a văzut pe Alexie căzut şi plin de sânge, fiind ca o jucarie in mâinile de oţel ale sălbaticului Ivan Carii. Batiuşca nu a pierdut timpul. Fără să şovăie, liniştit dar cu fermitate, a dat la o parte pe spectatoriiadunaţi şi a intrat in mijlocul încåierării. În faţa ochilor uimiţi ai tuturor, l-a prins strâns şi hotărât pe Carii de mână, silindu-l să se oprească. Criminalul l-a privit pe părintele Arsenie cu mirare. Cum a îndrăznit părintele? A, i-a venit şi lui ceasul?

Nu şi-a putut abţine un rånjet de sălbatică bucurie. De la început i-a stat în gat acest scârbos bătrânel. L-ar fi aranjat de mult timp, dacă nu i-ar fi fost frică de ceilalţi. Acum, însă, nu se va impotrivi nimeni. El a fost cel care l-a provocat. Şi în acord cu „legea” trebuie să plătească.

– Ei, aşadar, părinte…, a râs printre dinţi aproape vorbind de unul singur. A venit ceasul tău! Sfârşitul tău! Prima dată îl voi ucide pe tânăr, şi după aceea pe tine…

– Toţi stăteau ca încremeniţi. Cine să intervină? Vor sări asupra lui criminalii şi îl vor face bucăţi, ca peun călcător al ,,legii”. Carii a scos cuţitul şi s-a aruncat asupra lui Alexie. Fulgerător, cu o uimitoare mişcare îndemânatică, mâna părintelui Arsenie, blândului, răbdătorului, slăbitului părinte Arsenie, a căzut grea şi necruţătoare peste incheietura mâinii lui Carii. Lovitura a fost atât de puternică şi îndemånatică încât mâna înarmată a slăbit şi cuţitul a căzut pe podea. Părintele Arsenie a dat cu piciorul cuţitul, aruncåndu-l departe şi în acelaşi timp l-a îmbrâncit cu putere pe Carii.

Criminalul şi-a pierdut echilibrul şi a căzut. Căzând, s-a lovit cu capul de colţul unui pat şi a urlat de durere. Atunci unii au râs. Părintele Arsenie, apropiindu-se de Alexie, i-a zis:

– Ridică-te, Alioşa! Spală-te! Nu te va mai supăra nimeni. Şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, s-a dus la treaba lui. Carii s-a ridicat încet. Toţi erau tăcuţi, înţelegãnd că voinicul a fost umilit şi pierduse orice influenţă asupra tovarăşilor lui. Cineva a împraştiat cu piciorul sângele ce se afla pe podea şi a ridicat cuţitul.

Faţa lui Alexie era vânãtă, urechea dreaptă ruptă, un ochi inchis şi celălalt roşu. O frică de moarte plutea acum în baracă. Părintele şi studentul cu siguranţă nu vor mai trăi mult timp. Îi vor ucide prietenii lui Carii. Straniu şi neaşteptat, lucrurile s-au desfăşurat diferit. Cu generozitatea lui, părintele Arsenie a câştigat stima şi admiraţia criminalilor. Pană atunci cunoscuseră bunatatea şi iubirea lui de oameni. Acum i-au cunoscut curajul şi bărbăţia, indrazneala şi puterea lui. Toate aceste elemente ale persoanei lui i-au impresionat. ln persoana lui vedeau un om neobişnuit, un om cu adevărat mare.

Carii s-a retras la patul lui şi a început să le șoptească ceva tovarăşilor lui. Aceştia insă, o simţea şi el, îl ascultau aproape cu indiferenţă. Dacă nu 1-au sprijinit în timpul încăierarii, nu-l vor sprijini niciodată. În seara următoare, după ce deţinuţii s-au întors în baracă, cu puţin timp înainte de a se închide uşile, au nåvălit înăuntru comandatul cu câţiva supraveghetori.

– Ridicaţi-vă şi aşezaţi-va în rând! a strigat ieşit din fire.

Au sărit toţi în picioare şi s-au aşezat in rând în faţa paturilor. Inspectându-i, şeful a ajuns la părintele Arsenie. L-a apucat şi a început să-l lovească ca un înnebunit. În acelaşi timp supraveghetorii l-au scos din rând pe Alexie.

– Pentru încălcarea legii, întărâtare la harţă şi tulburarea ordinii, ZEK-18376 şi P-281 vor fi duşi la carcera N-1, unde vor rămâne timp de 48 de ore, fără mâncare şi fără apă.

Pedeapsa anunţată a căzut ca trăsnetul in baracă. Toţi au inteles. Carii ii vånduse… Aceasta, pentru deţinuţi şi desigur pentru cei condamnaţi penal, era cea mai josnică, cea mai dezgustătoare faptă. Carcera N-1 era o căsuţă aproape de partea centrală a lagărului, având camere foarte mici, încăpănd unul sau doi oameni. Pereţii erau acoperiţi cu foi de tablă. La fel şi podeaua şi tavanul. Acolo, de obicei închideau pentru 24 de ore pe cei care cădeau în oarecare greşeală, cu o condiţie: temperatura să nu fie mai joasă de -5°C. Şi în aceastã situaţie reuşeau să trăiască numai cei care săreau pe loc in tot timpul celor 24 de ore. Acum temperatura era de -30°C. Şi îi trimiteau acolo pe părintele Arsenie şi pe Alexie pentru 48 de ore.

Toţi au înţeles. În cel mult douã ore vor muri de frig. Avsencov şi Saricov au ieşit în faţă şi au încercat să protesteze:

– Domnule comandant, pe acest timp îi trimiteţi la N-1? Vor îngheţa! Vor muri! Au sărit supraveghetorii pe ei ca tigrii. Cu pumni şi cu lovituri de picioare i-au forţat să tacă. Ivan Carii îşi băgase ruşinat capul între umeri. Se căia pentru fapta lui. Simţea o nedesfăcută strânsoare de moarte în jurul lui. Nu mai avea loc în baracă. Nu mai avea loc în viaţă. Însuşi ai lui îl vor scoate cât de curând din joc.

I-au împins cu putere înăuntru. Au căzut amândoi ca sacii pe podea. Uşa, bara, strigăte, paşi…şi pe urmă tăcere. Părintele Arsenie şi Alexie au rămas singuri în întuneric. Putina lumină de la lună, care pătrundea înăuntru printr-o mică ferestruică cu gratii, abia le permitea să-şi vadă siluetele. Părintele Arsenie s-a ridicat încet.

– Uite, aşadar, Alexíe, cum Domnul ne-a adus aici să rămânem singuri, numai noi doi… Este frig…Frig, Alexie!

– Vom ingheţa, părinte Arsenie! Vom îngheţa! Ne aşteaptă moartea! Trebuie să sărim, să sărim tot timpul. Dar nu am putere… Şi este atât de strâmt aici… Ne aşteptă moartea… Aceştia nu sunt oameni, părinte Arsenie! Oamenii nu fac asemenea lucruri…

Mai bună este moartea prin împuşcare! Părintele Arsenie tăcea.

– Pentru ce nu vorbiti? Pentru ce, părinte Arsenie?

Alexie aproape striga. Răspunsul s-a auzit ca şi cum ar fi venit de departe, foarte departe.

– Mă rog, Alexie!

– Pentru care lucru ne rugăm aici, când aproape îngheţăm?Suntem singuri. Pentru 48 de ore nu ne deranjează nimeni. Ne vom ruga aşadar, Alioşa! Vom putea să vorbim Domnului liberi, nestingheriţi, cu voce tare, pentru prima dată şi poate singura dată în acest lagăr. Să nu pierdem ocazia! Să ne rugăm… şi ştie Dumnezeu…

Alexie credea că părintele Arsenie a început să-şi piardă raţiunea, aceasta era singura explicaţie pe care putea să şi-o dea. Îl vedea la lumina slabă a lunii, care se strecura prin ferestruică, cum stătea în picioare, se însemna neincetat cu semnul Crucii şi şoptea ceva. Singurul lucru care îl preocupa pe Alexie era că a îngheţat. Mâinile şi picioarele îi înţepeniseră, nu le mai simţea. Putere ca să se mişte nu mai avea. A înţeles că va muri încet. Toate îi erau indiferente…

Deodată a auzit limpede cuvintele rugăciunii pe care le spunea cu voce tare părintele Arsenie. Ceva a tresărit în el. La biserică a fost numai o singură dată în viaţa lui, şi atunci din curiozitate. A fost botezat de bunica lui. Familia sa era atee, sau total indiferentă faţă de credinţă. El însuşi era ateu, ce relaţii putea să aibă cu credinţa?

Având dureri, fiind înţepenit şi cuprins de groaza şi frica morţii apropiate, Alexie a auzit…

– Domnul meu şi Dumnezeul meu! Miluieşte-ne pe noi, păcătoşii! Preabunule şi mult Miloslive Iisuse!Nemărginita Ta dragoste pentru noi Te-a coborât din ceruri. Ai venit pe pământ şi Te-ai întrupat ca să ne mântuieşti. Izbăveşte-ne şi pe noi acum, după mare mila Ta, din această moarte crudă. Ajută-ne nouă, Tu, Care eşti Creatorul şi Binefăcãtorul şi Mântuitorul nostru.

Fiecare cuvânt pe care îl scotea părintele Arsenie din gura lui era plin de dragoste, de nădejde şi de neclintită credinţă în Dumnezeu. La început Alexie nu putea să înţeleagă toate câte le auzea. Cuvintele rugăciunii îi erau necunoscute şi, pentru aceasta, le găsea străine, greu de înţeles. Dar cu cât trecea timpul şi trupul îi ingheta, cu atât mai mult înțelegea însemnatatea cuvintelor şi frazelor. În sufletul lui s-a aşezat o linişte dulce. Frica a dispărut. Inima lui urmărea ca magnetizată cuvintele rugăciunii părintelui Arsenie, chiar şi acelea pe care nu le înţelegea prea bine.

– Doamne Iisuse Hristoase! Tu, cu preacuratele Tale buze ne-ai asigurat: „Dacă doi dintre voi se vor invoi pe pământ in privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu Care este în ceruri, că unde sunt doi sau trei adunaţi in numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor’ ‘ (Matei 18, 19-20).

Alexie a repetat cuvintele:

– „Se va da lor de către Tatãl Meu Care este în ceruri, că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”.

Tot trupul lui era aproape îngheţat. Şi deodată, într-o clipă, numai intr-o singură clipă, toate s-au schimbat. Întunericul, frigul, amorţeala, durerile, frica, toate au dispărut. Locul l-a umplut vocea părintelui Arsenie: „Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Cine altul ar fi putut să fie acolo în mijlocul lor? Cine?… Alexie s-a întors spre părintele Arsenie şi nu-şiputea crede ochilor. Ce era ceea ce vedea?

„- Am înnebunit! Am halucinaţii! Mi-a venit sfârşitul! Mor…” s-a gândit în sine. Camera devenise spaţioasă şi luminoasă, foarte luminoasă, ca o biserică. Părintele Arsenie era îmbrăcat cu un strălucitor veşmânt preoţesc şi se ruga cu voce tare, cu mâinile înălţate. Cuvintele lui erau fără întrerupere, clare şi familiare lui Alexie. Pătrundeau în sufletul lui, alungând agonia şi suferinţa. Dar uite, într-adevăr, Cineva era acolo lângă el. Nu Îl vedea, însă simţea acolo prezenţa Lui. Şi alți doi tineri plini de lumină cu veşminte ca fulgerul stăteau de-a dreapta şi de-a stânga părintelui Arsenie. De unde au apărut?

Rugăciunea l-a fascinat pe Alexie, l-a umplut de viaţă. S-a ridicat şi s-a dus lângă părintele Arsenie.

Trupul i se încălzise. Respiratia a devenit uşoară. O bucurie de nedescris i-a cuprins inima. Se ruga părintele Arsenie, se ruga şi Alexie împreună cu el, simţind prezenţa lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu era acolo, viu, împreună cu ei! Îl vedea cu ochii sufletului său, precum a văzut si pe cei doi trimişi ai lui, care i-au apărat.

O dată sau de două ori i-a venit în gând că atât el cât şi părintele Arsenie muriseră, că au murit sau se găsesc în delir. Toate însă îi arătau că trăia realitatea. Cât timp a trecut aşa? Nu putea să aprecieze. După câteva clipe părintele Arsenie s-a întors şi i-a zis:

– Du-te, Alioşa! Ai obosit; du-te să te intinzi puţin. Eu mă voi ruga şi tu mă vei asculta. Alexie s-a întins pe podea, a închis ochii şi a continuat să se roage: „… in privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu Care este în ceruri”.

Ca o preafrumoasă melodie rãsunau în inima lui dumnezeieştile cuvinte „adunaţi în numele Meu…”.

– Da! Da! Nu suntem singuri…

Era liniştit, încălzit, mulţumit. Deodată a apărut de undeva maica lui. A venit lângă el şi l-a mângâiat cu multă căldură, aşa cum făcea întotdeauna, până anul trecut când l-au arestat. Apoi a prins capul lui în mâinile ei şi l-a strâns la piept. A vrut să-i zică:

– Mamă, auzi cum se roagă părintele Arsenie?

L-am cunoscut pe Dumnezeu! Cred…

I-a zis? Nu i-a zis? Însă ea i-a răspuns:

– Alioşa, când te-au luat, L-am găsit şi eu pe Dumnezeu! El mi-a dat curajul să trăiesc…

Acum Alexie nu mai cerea nimic de la Dumnezeu. Numai Îl slăvea şi Îi mulţumea. Cât au ţinut toate acestea? Nu ştia. În mintea lui nu au rămas decât cuvintele rugăciunii, căldura dulce, lumina abundentă, părintele Arsenie îmbrăcat strălucitor, cei doi tineri luminoşi şi frumoşi, simţirea neexprimatei bucurii interioare.

Se auziră voci, apoi lovituri. Au scos bara. Alexie a deschis ochii. Părintele Arsenie se ruga încă.Cei doi tineri l-au binecuvântat şi au dispărut. Lumina încet, încet s-a micşorat şi locul s-a îngustat. Se găseau din nou în întuneric şi în camera îngheţată.

– Ridica-te, Alexie! Au venit! Era comandatul, doctorul, şeful cu ordinea, şeful Secţiei Speciale, maiorul Ambrosimov şi doi-trei supraveghetori. S-a deosebit oarecare voce din spatele uşii:

– Aceasta este inadmisibil! Există pericolul să se afle la Moscova. Cine ştie cum o vor vedea… Tirnpurile noastre nu permit cadavre îngheţate. Uşa s-a deschis şi a apărut comandantul.

– Trăiţi?…

În tonul lui era uimire şi nedumerire. Vedea în faţa lui, în picioare, pe bătrânul cu barba scurtă şi cu geaca bufantă şi pe tânărul cu hainele sfâşiate şi faţa rănită. Pe buzele lor flutura un zâmbet uşor. Înfăţişarea lor era liniştită. Un strat de brumă acoperea hainele lor.

– Träiţi? Cum aţi supravieţuit aici timp de 48 de ore?

– Suntem vii, a zis simplu părintele Arsenie, fără să dea vreo explicaţie. Ceilalţi se priveau între ei fără glas. Era de necrezut!

– leşiţi în linişte, a ordonat comandantul.

– Afară! a strigat un supraveghetor.

Părintele Arsenie şi Alexie au ieşit afară. Supraveghetorii şi-au scos mănuşile şi au început să caute cu atenţie fiecare bucăţică a camerei. Doctorul a trecut mâna lui peste hainele celor doi dețiuți.

– De neexplicat! Cum au supravieţuit?… Sunt cu adevărat calzi.

A intrat în cameră şi a studiat-o cu atenţie.

– Cu ce v-aţi încălzit? a întrebat când a ieşit.

– Cu credinţa în Dumnezeu şi cu rugãciunea, a răspuns părintele Arsenie.

– Fanaticilor! a ţipat nervos un supraveghetor. Repede la baraca!

Ca înviaţi din morţi i-au primit cei din baraca.

– Cum aţi scăpat? i-au întrebat toţi.

– Dumnezeu ne-a scăpat, au răspuns amândoi într-un glas.

După o săptămână l-au mutat pe Ivan Carii în altă baraca. Şi după altã săptămână, în timp ce lucra, a fost strivit de pietre şi de pământ. A murit în chinuri. S~a zvonit că 1-au aranjat tovarăşii lui, dar nu există nicio dovadă pentru aceasta.

Alexie, dupa carceră, a devenit alt om. S-a născut din nou. Îl avea pe părintele Arsenie ca pe un părinte şi sfãtuitor, ca pe un povãţuitor şi sprijinitor. Şi cu toţi credincioşii barăcii vorbea numai despre Dumnezeu şi despre credinţa ortodoxă, în rest nimic altceva.

(Părintele Arsenie – Acuzatul Zek-18376 – Un sfânt în lagărele comuniste. Editura Egumenița. 2009, paginile 62-73)

ortodoxiatinerilor.ro