Martirii de azi merg spre înviere

Mii de creștini sunt persecutați în MakassarKawangkoanUmm ShanqaDekemhareKaech’ŏnCh’ŏngjin și alte mii de orașe din peste 50 de țări. Răstigniți, torturați, umiliți doar pentru că nu pot renunța la credința în Hristos. Se îndreaptă sigur spre cea mai mare făgăduință făcută vreodată, Învierea. Ei nu țin conferințe, nu adună liste, nu își mai fac planuri cincinale. Ei mor, pentru a nu pierde viața. Ei cred. Ei trăiesc învierea. Martirii nu pot scăpa de moarte de unii singuri. Biruirea morții de către Hristos este cel mai mare act din istoria universului. Hristos a biruit moartea și este viu în veci și – pentru că El trăiește – și martirii vor trăi. Teologul german Oscar Cullmann este pătrunzător în mesaj:


1. Când cineva vrea să biruiască pe altcineva, trebuie să intre pe teritoriul lui. Oricine vrea să învingă moartea, trebuie să moară. Din această moarte trebuie să iasă viață, un nou act de creație.


2. Numai cine cunoaște oroarea morții prețuiește învierea. Moartea poate fi îndepărtată numai cu condiția ca păcatul să fie îndepărtat. În Hristos, învierea deja s-a întâmplat.


3. Faptul că oamenii continuă să moară după ce Hristos a înviat nu mai are aceeași semnificație ca înainte. Moartea e golită de substanța ei anterioară.


4. Trupul lui Hristos este primul Trup al Învierii, primul Trup Duhovnicesc. Această certitudine înseamnă curaj în fața persecutorilor. Hristos e doar primul născut din morți, nu și ultimul.


5. Bătălia decisivă s-a dat deja. Există un Trup înviat, Hristos, iar Duhul Sfânt lucrează deja în noi, pregătindu-ne. 


6. Legătura directă cu Cel înviat este Sfânta Liturghie, săvârșită pe sfintele moaște ale martirilor.


Hristos aduce Primăvara, după o iarnă lungă și grea. El este Mielul primăvăratic, total inocent, junghiat în locul nostru. Slavă Patimii Tale, Doamne! El este Păstor și Miel… Cel ce aduce și Cel ce Se aduce. Un Blând Păstor, care reprimește în turmă oaia nărăvașă. Dar – mai ales – ridică păcatele omenirii. Gata de drum?!

Neliniștea provine din lăcomie. Cel convertit se vindecă de această patimă, ca în cazul lui Zaheu.

Ce este mântuirea?
1. Scăpare.
2. Dezrobire.
3. Salvare.

Această mântuire nu există în afara Bisericii. Dumnezeu restabilește omul în starea de comuniune personală cu El. Primim premisele unei vieți noi, veșnice. Suntem ocrotiți, în siguranță. Cuvântul mâmtuire conține ideea de victorie. Numai Dumnezeu poate mântui.

Cum mântuiește Dumnezeu?
Prin Jertfa lui Hristos.
Mântuirea este cel mai mare dar.
Grațiere, reconciliere, iertare.

Cum primim mântuirea?
1. Prin schimbarea minții.
2. Prin încredere deplină în El.
3. Prin chemarea numelui Lui.

Ne rugăm pentru mântuirea tuturor. Ținta credinței este Hristos. Adevărata credință este mărturisitoare. Să Îl primim cu bucurie!

Planul de mântuire al lui Dumnezeu: pentru a avea viață veșnică, trebuie să Îl ai pe Hristos. Nimic nu poate fi comparat cu bunătatea lui Dumnezeu. Mântuirea face posibilă veșnicia: Suntem prizonieri, dar Hristos ne eliberează. Cine atacă Biserica pierde mântuirea, pentru că Îl neagă pe Hristos ca Dumnezeu. Doamne, întărește-ne credința, sporește-ne iubirea, fă să ne prisosească căința, călăuzește-ne cu dreptatea Ta, mângâie-ne cu milostivirea Ta, apără-ne cu puterea Ta!

Soarele ajunge exact pe jumătate din curte. O jumătate plină de lumină și căldură. Lumina curăță locul. Căldura topește surplusul. În cealaltă jumătate, nu ajunge lumina. Este gheață, mizerie, frig, alunecuș. Pe dale se vede clar o linie dreaptă delimitatoare (umbra acoperișului casei vecine). Dă-ne, Doamne, lumină și căldură în inimile noastre!

Dacă Domnul Iisus ar fi umblat doar pe jos între Capernaum și Ierusalim, nu s-ar fi întâlnit cu peste 90% dintre beneficiarii minunilor Sale. Ar fi ținut predici minunate la templu și în sinagogă, dar nu ar fi avut contact cu ceilalți, cu pescarii, cu vameșii, cu desfrânatele. Astăzi, mulți prelați circulăm doar motorizat spre conferințe elitiste, ocolind cartierele de nevoiași, pescari și finanțiști. Numai să trâmbițăm nu am uitat, pe toate canalele de scurgere mediatică.

Rădăcina oricărei fapte bune este nădejdea în Dumnezeu. Nădejdea un sentiment de încredere în rezolvarea favorabilă a unei acțiuni. Este o convingere fermă, o certitudine. Este nădejdea în Înviere.

Ce observăm?
1. Nu ne punem nădejdea în noi.
2. Nu trebuie să deznădăjduim.
3. Nădejdea noastră este legată de viața veșnică.
4. Ateii nu au nici o nădejde.
5. Să nu fim îngâmfați, ci să ne punem nădejdea în Dumnezeu.
6. Nădejdea presupune răbdare.
7. Așa a procedat regele Manase (criminal, idolatru și vrăjitor) și a fost mântuit.
8. Cei ce nădăjduiesc în Domnul vor fi binecuvântați.
9. Nădejdea noastră nu va fi zadarnică.

Însușirile le știm?
1. Nu nădăjduim la ceva ce nu e veșnic sau care nu ne ajută la mântuire.
2. Nădejdea e tare (neclintită), pentru că se sprijină pe Dumnezeu.
3. E vie, însuflețită de iubire.

Dar roadele le simțim?
1. Ne îndreptăm către Dumnezeu (ne dezlipim de cele trecătoare).
2. Se naște râvna.
3. Seninătate și bucurie în încercări.

Sfântul Ioan de Kronstadt, cel cu sufletul plin de nădejde, descris de Sfântul Siluan Athonitul:
1. Sfântul Duh aprindea iubirea lui. Mii de oameni mergeau la el ca la un foc și primeau lumină.
2. Cum să nu nădăjduim, văzând cât de repede ne răspunde Maica Domnului, grabnic Ajutătoarea?!
3. Convertește mulți deprimați (cerșetori, hoți, criminali).
4. Se înfățișa singur unde era nevoie, în toată țara (Pskov, Ribinsk, Piuhtițki), fără a-l înștiința cineva.
5. Cauza nefericirii este răzvrătirea (lipsa de nădejde în Dumnezeu), o nebunie otrăvitoare.

Acatistul părintelui Ghelasie Gheorghe:
Doamne, iartă-mă, că am păcătuit!
Doamne, iartă-mă, că nu pot sta de Tine despărțit!
Doamne, iartă-mă, că lumina am stins!
Doamne, iartă-mă, că la Tine alerg!
Doamne, iartă-mă, că iubirea Ta o pun înainte!
Doamne, iartă-mă, singurul meu chip de lumină!
Doamne, iartă-mă, că orb de stricăciune, nu Te mai văd!
Doamne, iartă-mă, că mereu cad în amăgirea mea!

Situația devine un concept-cheie. Lumea de după Învierea lui Hristos nu este o fantasmă, ci o doctrină vie. E o realitate plină de iubire, de speranță. Nici un întuneric nu mai poate corupe această evidență. Depinde de noi să ne dorim să fim plasați aici, să nu ne excludem prin alte situații, care pot deveni concepte diferite. Nu contează situația (materială), cât situarea (sufletească) în Hristos, Zdrobitorul morții noastre.

Situarea este construită prin interacțiune divino-umană și este modificabilă, deoarece iubirea se construiește permanent. Nu primim doar a altă față, o fațadă estetizată, ci o inimă nouă, plină de Duhul Sfânt, garantul veșniciei. Situarea în concret obligă asumarea unor teme absurde (induce doar frică și lăcomie), pe când situarea (viețuirea în Hristos) dăruiește libertate, fericire și siguranță. Ne alegem formele de adresare, respirând mulțumire și recunoștință.

Vestea (cea mai) Bună fluențează mesajul îndrăgostiților de bine, adevăr și frumos. Învățătorul divin este profund inteligibil și concludent. Forța lui divină copleșește prin situarea noastră deja în înviere. Poziționarea noastră actuală poate fi decisivă pentru sufletul nemuritor, în așteptarea trupului înviat, fie în răsplată, fie în pedeapsă. Nu e de șagă.

Noi funcționăm doar în parametrii harului. Doar grațierea ne deblochează, resituându-ne unde ne doream, dar aproape că nu mai credeam că vom reuși să ajungem. Ne recâștigăm poziția de fii moștenitori, deși ne vândusem acest privilegiu (îl reprimim gratis). Situarea nu este un spațiu, ci o stare de creștere din har în har.

Conversația cu divinul ne situează într-o relație de verticalitate, chiar dacă intervin unele bruiaje. Odată găsită frecvența harului, nu părăsim postul. Vorbirea cu divinul cultivă atenția noastră și elimină distragerea, distrugerea și disfuncționalitatea. Gândirea se menține astfel vie, purificată, despătimită, iluminată și desăvârșită.

Vital este contactul cu replicile Interlocutorului (dezvoltarea spritului de a discerne). Profețiile nu sunt formule magice, ci psalmi ai îndurării. Lumea profetică este singura conducătoare către veșnicie. Necunoașterea nu este o scuză, ci o piedică. Dialogul se realizează euharistic, tainic, iară și iară. Cei ce nu au otită agnostică, să audă. Regulile nu ne încorsetează: împlinirea poruncilor este calea de a Îl găsi pe Poruncitor. Doar trăirea poruncii iubirii ne menține în situarea hristică.

Abia după ce înțelegi Cuvântul poți interioriza o acțiune. Iar înțelegerea nu este din lumea aceasta, este binecuvântarea cerească în viața noastră. Ulterior acestei comprehensiuni, poți lumina pe alții, în acțiuni de imitare a Dumnezeului Iubire. Suntem situați pe Golgota, sângele curge. Dar nu e sângele nostru. E sângele lui Hristos euharistic, Care curge prin noi. Cea mai nobilă transfuzie, cu cele mai multe vindecări. Putem rămâne tâlhari sau putem deveni evangheliști.

Dificultățile se reduc până la dispariție (cea mai mare promisiune). Nu avem nici un argument ca să respingem o asemenea făgăduință. Dar să nu căutăm facilități, căi ieftine și ușoare. Există un singur drum spre rai și acela nu ocolește Golgota. Pe harta veșniciei, poți evita Locul Căpățânii, dar vei ajunge sigur în Gheena, groapa de gunoaie ce arde continuu și mirosul este irespirabil.

Recunoaștem glasul Învățătorului după primul fonem. Este inconfundabil. O chemare atât de caldă, de nerefuzat. Intră El ca musafir, ca să devină gazdă. Un adevăr veșnic. Cei care resping iubirea nu știu ce fac, trebuie iertați. Conversia e în avantajul nostru: dai păcatele și primești har. Binele este o deprindere, o situare, o poziționare în pole-position alături de Hristos. Harul nu trebuie stocat, ci redirecționat mereu, multiplicând iubirea. Doar încetineala în Lucrare sau nedepășirea emoțiilor negative ne-ar putea tulbura, dar Pronia nu ne lasă de izbeliște.

Toți cei ce vor să Îl atragă pe Dumnezeu se apropie de El în chip neprefăcut și fără viclenie. Ascultă cu iubire lecțiile Învățătorului. Toți cei ce au căzut încă nu au pierdut totul. Le-a rămas stăruința în a cere iertare.

1. Cea mai mai mare ascultare.
2. Cea mai mare forță.
3. Cea mai mare binecuvântare.
4. Cel mai mare efort.
5. Cea mai mare eliberare.
6. Cea mai importantă parte a purtării Crucii.
7. Cea mai nemeritată speranță.

(iertarea)

Purtarea divină de grijă este pentru toată zidirea. Paza Lui este pentru cei credincioși. Mila divină se vede în cei ce cred cu adevărat. Dar mângâierea Lui doar în cei ce Îl iubesc.

Foto: Cezar MACHIDON

Excluzând Siria, Coreea de Nord și Irak (din lipsă de date), doar în 2015 (într-un singur an), au fost martirizați peste 7000 (șapte mii) de creștini și au fost distruse peste 2400 (două mii patru sute) de biserici în Eritreea, Sudan, Somalia, Nigeria, Iran și alte peste 50 de țări. Dacă adăugăm cele trei țări menționate la început, cifrele cresc alarmant. În Europa, pe de altă parte, crește alarmant numărul ateilor în Cehia, Islanda și Olanda. Și noi facem mofturi pentru nimicuri… Cea mai mare greșeală a noastră este ignoranța, faptul că nu ne rugăm continuu pentru ei.

Mărturia unui ierarh grec: „Dacă am putea înțelege că relația noastră cu Dumnezeu nu are loc numai de dragul mântuirii, ci este o relație de iubire, i-am putea atunci înțelege pe sfinți și am putea intelege motivele pentru care au făcut lucrurile pe care le-au facut (din care multe nu pot fi interpretate rațional)”. În Kosovo, o biserică creștină este profanată sub ochii autorităților, fiind folosită de huligani pe post de toaletă publică. În Mexic, mulți creștini din zonele rurale sunt omorâți, amenințați, batjocoriți, obligați să plece fără nimic de către mafioți ciudați. Într-o școală din SUA este interzis Crăciunul și a fost nevoie de intervenția prim-ministrului Italiei pentru a reveni la normalitate. În Uganda, trei copii au fost răpiți doar pentru că tatăl lor tocmai se botezase creștin…

Cine descoperă iubirea lui Hristos se duce pentru El oriunde, îndură orice. Nu mai este zgârcit și deja vede Raiul. Cel ce iubește nu mai este nesimțit, ci a învățat să ierte. Cel ce iubește renunță la rigiditate, în favoarea adăpării din Fântâna Duhului. Nu mai e plin de duhoare, pentru că a renunțat la slava deșartă. Iubirea este leacul pentru frică și întăritorul pentru credință. Este chibzuință, discernământ, frumusețe și lumină.

Hristos nu are nevoie de strâmbăturile noastre, nu ne vrea schimonosiți, prefăcuți sau inerți. Cel plin de slavă deșartă adună păreri ale oamenilor, lor vrea să le fie plăcut, nu lui Dumnezeu. Cel ce iubește pe Dumnezeu nu se grăbește a lua ceva, până nu se încredințează că El i-a trimis. Îndemnurile bune doar în aparență sunt înfrânte doar cu smerenia. Chiar de am muri de 2016 ori pentru Hristos, tot Sângele de pe Golgota ne-ar salva.

Învățăm să nu iscodim darurile divine cu părerile noastre. Doar iubirea este o virtute completă. Celelalte virtuți sunt parțiale, insuficiente în lipsa iubirii. Contextul însă e plin de ură. E greu să nu te contaminezi, dar nu imposibil. Iulian CAPSALI: „Suntem un viitor teatru de război pentru lupta hegemonică”. Nu ne rămâne decât să ne înarmăm cu iubire, cu multă iubire. Vom avea mulți dușmani, deci multă iubire pentru ei. Să nu ne descurajăm, cu noi este Dumnezeu!

Deși Dumnezeu nu ne reproșează nimic, este evident că avem mult prea puțină iubire. Dacă nu avem iubire, nu suntem nimic, nu putem nimic, nu facem nimic, nu sperăm nimic. Adică tocmai inventăm absența Iubirii, iadul. Dacă nu Îl iubim pe Dumnezeu, sigur ne iubește El. Dar nu e suficientă această relație, fără acordul nostru, fără coeziunea noastră sinceră, fără să avem convingerea fermă că așa este și fără să mărturisim asta neîncetat. Pedeapsa acestui comportament cognitiv este sentimentul de vinovăție pentru reacțiile noastre, lipsite uneori de iubire. Este o pedeapsă pedagogică, plină de iubire, un canon de iertare.

Soluția nu este să ne izolăm și să nu ne mai intereseze nimic, asta ar fi deznădejde, asta și-ar dori cel ce ne ispitește. Soluția este să ne luptăm cu patimile proprii. Să nu dezertăm, știind că nu vom fi părăsiți vreodată de Cel care ne iubește cel mai mult. Paradoxal este faptul că tot noi pozăm în figuri revoltate, tot noi suntem ciudați și absurzi și acuzăm de lipsă tocmai pe Cel căruia nu îi lipsește nimic. Cât timp am câștiga luptând de partea iubirii, dacă nu oare tocmai o veșnicie?! Apoi, este corect să ne iubească numai El? Cât timp am putea petrece împreună, dacă am iubi dușmanii împreună? Mai ales pe cei care acum nici la groapă nu mai vor să audă de noi… Cum am putea evita certurile, care sunt tot absențe ale iubirii? Și de ce considerăm că doar alții trebuie să ne iubească? Să nu ne lăsăm sufletul vraiște, să facem curățenie, să cioplim în carne vie, cu nădejde, cu mare nădejde.

Lipsa iubirii este un sentiment de gol lăuntric și de inutilitate. Este slavă deșartă: nimeni nu e vrednic de iubit (deja judecăm și etichetăm). Smerenia ne învață că toți sunt vrednici de iubit. Faptul că nu iubim îndeajuns este doar vina noastră, nu are rost să ne ascundem pe după degete. Și nu iubim. Da, nu Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că iubim banii mai mult. E simplu. Credem uneori mai mult în mamona sau, cel puțin, așa ne comportăm. Nu putem avea inima plină de iubire sinceră și, în același timp, mintea plină de planuri șmecherești. Iubirea și lăcomia nu fac casă bună. Avem expectanțe nerealiste, dar și dezamăgiri pe măsură. Uităm că nici TOȚI sfinții fie au fost săraci, fie au împărțit averea săracilor. Toți sfinții sunt plini de iubire și goi de conturi.

Iisus se scrie cu 2 de „i”: unul de la iubire, altul de la iertare. Dacă nu îi vom învăța pe copiii noștri limbajul inocent al iubirii, nu vor putea comunica în veșnicie cu Dumnezeu. Legea iubirii este un legamant al vesniciei. Porunca iubirii este fara margini. Implinirea ei poate merge totdeauna mai departe. De fapt, nici desavarsirea obtinuta din implinirea ei nu are margini. Niciodata nu ne plictisim de iubire, nu ne saturam. Pentru ca iubirea ne daruieste mereu o bucurie noua in manifestarile ei…

Lipsa de iubire nu este o deficiență intelectuală. Lipsa de iubire este absența divinului din viața omului (absența scopului, a țintei, a mijloacelor). Lipsa iubirii este o tulburare de percepție: creația este bună foarte, doar noi ne raportăm greșit la ea, vrând să deposedăm, în loc să înmulțim. Absența binelui provoacă o instabilitate comportamentală. Deja intrăm într-un cerc vicios, din care doar Creatorul ne mai poate scoate. Altfel, devenim propri noștri acuzatori resemnați.

Curăția iubirii nu este o inhibiție de tip emoțional, ci este țeava pe care curge harul nutritiv. Acum înțelegem de ce suntem înfometați duhovnicește, de ce nu știm ce ne lipsește spiritual, pentru că uneori iubirea noastră nu este curată și, deci, nu mai e iubire propriu-zisă. Impuri, nu putem fi decât hiperactivi, impulsivi, abstracți, nefericiți, deprimați.

Neiubirea este o dizarmonie în maturizarea spirituală. De fapt, nu există ură, ci uri. Nu există păcat, ci păcate. Nu există pedeapsă, ci pedepse. Răul atrofiază, înlătură iubirea și creează întunericuri. Dacă ne lipsește iubirea, nu avem un singur păcat, ci mai multe: lăcomia, mânia, lenea. Neiubirea este expresia unei infirmități de integrare în lucrarea mântuirii. Neiubirea este o dificultate specială de a înțelege limbajul Vieții, de a-l memoriza, de a-l integra și de a-l transmite mai departe. Neiubirea este o consecință a îndepărtării de Adevăr. Neiubirea este o patologie nevrotică, o perturbare manifestată prin confuzii și inversiuni, adăugiri și substituiri, neînțelegere și lipsă de coerență. Doar iubirea traduce mesajul veșniciei pe înțelesul nostru.

***
Verdictul este în mâinile lui Dumnezeu, iar Dreptul Judecător nu poate fi înduplecat decât dacă dovezile iubirii noastre sunt concludente.

Reabilitarea propusă este un program în Mari Pași: iubire, iertare, facere de bine. Dumnezeul iubirii a făcut pașii spre noi pe Golgota, să nu stăm cu spatele la El. Suntem recuperați din temnița inamicului viclean. Tatăl și-a regăsit fiii și le-a redat mântuirea, numai că unii au preferat să-și repudieze Părintele. În afara Familiei, copiii nu au nimic, iar sânul ei au totul. Avem nevoie de fluență în rugăciune, de terapie penitențială, de recuperare a iubirii. Suferim o tulburare a acestor abilități, dar tot nu e o tragedie, putem fi vindecați. Vom reuși să învățăm lecția iubirii.

Avem o întârziere în acest proces de despătimire, dar încă suntem păsuiți, așteptați să ajungem în rând cu cei care au biruit asupra patimilor. Să profităm de acest răgaz de mântuire. Există o disproporție între ceea ce așteaptă Dumnezeul iubirii de la noi și ceea ce reușim să punem în practică. Dar nu ne panicăm. Știm ce avem de făcut din Scrisoarea de dragoste trimisă nouă, Sfânta Scriptură. Știm că vom fi scuipați în numele iubirii Lui.

Cauzele eșecului nostru sunt legate de lipsa iubirii: subsolicitare, suprasolicitare, surmenaj. Patimile obosesc, distrug și întunecă. Doar iubirea eliberează, curăță, liniștește. odihnește, fericește, echilibrează. Ura este bariera pe singuri o punem între noi și veșnicie. Dar o putem și înlătura.

 

www.parohiaodobesti.ro

De obicei, diagnosticul este o veste foarte proastă. Vestea Bună este că există tratament. Cea mai gravă boală este mândria: GÂNDUL CĂ EȘTI SMERIT ÎNDEAJUNS. Să nu credem că dacă a trecut mult tinp de la comiterea unui păcat, acesta s-a prescris de la sine, s-a iertat fără pocăință. Nu timpul iartă, ci Pocăința. Ne plângem că nu avem credința primilor creștini, dar nu avem nici un obstacol care să ne împiedice să o avem, dacă chiar vrem. Tristețea este fastă doar dacă se naște din căința pentru păcate.

Cupa este ridicată de către cei victorioși: Mântuiește, Doamne, poporul Tău! zice preotul, înălțând POTIRUL BIRUINȚEI, după împărtășirea credincioșilor. 
Nu e suficient să ai dreptate, trebuie să fi drept. Fără altar am fi mutilați, lipsiți de acțiunea noastră centrală.

 

Iadul este lipsa iubirii. Este răzvrătire. Fără sfârșit și fără căință. În orice joc corect, poți să și pierzi. Există suflete care nu se vor mântui. Porțile iadului sunt zăvorâte pe dinăuntru. Dar unii pur și simplu nu vor să fie iertați. Fără voia lor, sufletele nu pot fi mântuite. Infernul din care suntem izbăviți este osândă (nimicire, excludere). Binecuvântații merg într-un loc PREGĂTIT DINAINTE PENTRU EI (Matei 25), în timp ce respinșii (blestemații) ajung într-un loc ce nu fusese gătit pentru om, ci pentru îngerii căzuți. A ajunge în iad înseamnă a fi izgonit din umanitate. Avem speranța că vom scăpa de boxa acuzaților.

Nu există scurtătură (cale facilă). Orice alee care ne abate din drum este, de fapt, o înfundătură. Doar Dincolo începe fericirea autentică. Acolo, tristețile de aici vor fi uitate. Când ne-a dat porunca iubirii, Hristos chiar asta a vrut să spună (nu a fost vag în termeni). Imaginea salvării: o fecioară evreică în genunchi!!! Degeaba avem la îndemână o grămadă de argumente, dacă nu avem iubire în noi. Autorii Vechiului Testament Îl iubesc pe Dumnezeu, deși Acesta încă nu Se întrupase, nu murise pe cruce și nu înviase pentru ei...

Cum vom vorbi despre Hristos, dacă nu ne-am întâlnit cu El? La final, să avem o singură vină: aceea că L-am iubit prea mult. 

Suntem deficitari la decodificarea mesajului plin de dragoste. Avem dificultăți de înțelegere a poruncii divine. Suntem deficitari, deși vedem. Suntem deficitari, deși auzim. Vedem bine, auzim bine. Vedem minuni zi de zi. Auzim despre iubire zi de zi. Dar uneori rămânem împietriți, blocați în detalii fără rost.

Sfinții sunt luceferi ai credinței ai lumea de azi. Ce bine este să îi cunoaștem pe acești oameni deosebiți, să ne hrănim din învățătura lor. Sfinții sunt mari dascăli și ierarhi. Învățătura lor cuprinde delimitarea clară dintre păgânism și creștinism. Lucrarea duhovnicească presupune o dăruire totală, să nu reții nimic pentru tine. Sfinții nu mai trăiesc pentru lume, ei trăiesc pentru Hristos. Teologia sfinților clarifică lucrarea mântuitoare în Biserică, prin iubire. Sunt norme pentru cei ce vor să fie mereu aproape de Dumnezeu, printr-o renunțare totală la tot ce ne separă de El. Sfinții par ca nebuni în fața ateilor, deoarece nu își găsesc fericirea în materie. Greu de înțeles la început, dar excepțional de experimentat și acum și în veșnicie.

Credința aduce pacea acolo unde era tulburare, aduce iubirea acolo nu se găsea decât ură, aduce speranța acolo unde exista doar deznădejde. Cât de binefăcătoare este credința! Sursă de căldură pentru inimile noastre reci. Credința sfinților este modelul care ne îndeamnă la mai multă iubire față de Dumnezeu. Când „nu știm ce să facem”, să îi chemăm pe sfinți. Ei ne vor răspunde și ne vor transmite mesajul divin. Nu vom auzi neapărat ceva plăcut la auz, dar sigur ceva folositor pentru mântuire. Nu e atât de greu încât să renunțăm. Asta e o intoxicare a viclenilor neprieteni, care exagerează minciuni. Dar Duhul Adevărului ne dă curaj și alungă duhurile răutății. Nu există alternativă pentru a găsi fericirea veșnică. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Credința alungă partea horror din viața noastră, convertind frica în iubire. Este lucrarea harului în inimile care doresc să recepteze lumina și să scape de beznă. Iadul trebuie evitat conștient. Trebuie să te lupți ca să scapi. Raiul se ia cu asalt, nu cu moleșeală. În Rai nu intră cei indeciși, cei care tărăgănează decizii, ci cei hotărâți să iubească o veșncie. Asta cu plictiseala este o păcăleală relativ nouă, care deja nu mai ține pentru cei sinceri. Dacă te încrezi în Cel ce pe Care Îl iubești, El nu te va dezamăgi. Un credincios nu poate fi hipnotizat de amărăciunile ambalate în aur. Iar dacă mormântul Lui e gol, ce mai contează restul?!



Marius MATEI

Viata mea in Hristos

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.