Micul nostru mititel

Interzicerea pe plan european a bicarbonatului de sodiu – E-500 – ca aditiv alimentar (întrebuinţat pe scară largă încă din a doua jumătate a secolului 19) pune în primejdie una dintre cele mai agreate tradiţii culinare ale românilor: micul sau mititelul (în prepararea căruia adaosul de bicarbonat este esenţial). Această perspectivă a stârnit felurite reacţii, inclusiv în plin post pascal, românii părând mai dispuşi să se bată prentru micul lor “cel de toate zilele” decât, bunăoară, pentru simbolurile religioase în spaţiul public…

I. Ei bine, Europa, bătrâna Europă, hoaşca de ea, vrea să ne ia micul, mititelul, măsura noastră intimă, raţiunea noastră de a fi!

De 23 de ani îi dăm totul, şi ce ne-a cerut, şi ce nu ne-a cerut: i-am dat suveranitatea noastră, i-am dat resursele noastre naturale, i-am dat materia noastră cenuşie, i-am dat căpşunarii de care avea nevoie, i-am dat minorităţile pe care le îndrăgeşte atât, am făcut mai multe avorturi decât suntem în total, ca să nu-i fie ei greu să ne ducă în cîrcă, am dezincriminat homosexualitatea şi nu aşteptăm decât un semn ca să dezincriminăm şi pedofilia, ne-am cipuit, ne-am spălat creierii, i-am dat sufletul din noi (“Un suflet pentru Europa”) şi i L-am da şi pe Dumnezeu legat fedeleş, dacă nu i-ar puţi a ortodoxie şi a oase de martiri! Dar ce nu i-am dat, ce nu ne-am făcut, ce n-am pus la mezat, iar acum, după atâta zdroabă, după atâta risipă, după atâtea temenele, ea, cutra bătrână, ea, marea târfă din Scripturi, vine acum să ne tulbure 1 Maiul pascal, puntea cu grătare dintre jertfa proletară şi jertfa lui Hristos, şi să ne ceară, să ne ia de la gură, să ne ia în deşert Micul, Mititelul, a zecea noastră fericire, restul nostru de sfinţenie după 2000 de ani de răbdări prăjite şi de dăinuire fără glorie în fatalitatea asta geografică, în iadul ăsta mioritic (mă laşi cu gura de rai?!) în care, de când ne ştim, doi uneltesc să-l omoare pe al treilea, iar fiecare visează să moară capra vecinului! Dar uite aşa, mici mititei cum suntem (şi cum ne mâncăm unii pe alţii), am apărat porţile Europei, am apărat creştinătatea, i-am dat lumii pe Gelu, pe Glad, pe Menumorut, pe Dracula (Park), pe Sfântul Ştefan cel Mare (care, de fapt, era mic…), pe franţuzitul de Brâncuşi şi pe englezita de Nadia Comăneci (ca să nu mai zicem de atâţia alţii, fugiţi de acasă sau putreziţi la vatră, pe care numai noi îi ştim), am făcut istorie aproape cât bulgarii şi cât albanezii, am pus mereu buturuga mică înaintea carului mare (care, la Caracal, cică s-a şi răsturnat), am avut geniul diminutivului (ciobănaş, mioriţă, frunzuliţă, drăcuşor, ţărişoară, mămăliguţă, Românica, mititel…) – şi nu suntem noi de vină că numai Europa (tocmai ea!) nu se poate diminutiva, că nu putem avea la suflet Europica sau Europiţa noastră şi că euroii nu pot fi euraşi sau eurei…

Ce mai tot vrea de la noi Europa asta rece şi mercantilă, cu Schengenul, cu travestiţii, cu macaroanele şi cu cremvurştii ei insipizi?! Nu i-am dat totul, deşi ne jurasem că nu ne vindem ţara?! Şi acum vrea să ne ia, din iunie încolo, şi mititelul?! Ei bine, mititelul noi nu-l dăm! În Europa am intrat cu mititelul, din Europa ieşim pentru el! Domnul Ponta ştie, domnul Ponta înţelege, domnul Ponta e cu noi! În ceasul al doisprezecelea, domnule Băsescu, daţi-vă mâna cu domnul Ponta, apăraţi mititelul cu prerogativele dumneavoastră prezidenţiale! Lăsaţi interesele mărunte şi ascultaţi glasul ţării, care vă conjură cu toate grătarele ei! Dacă ne iau azi mititelul, mâine ne vor lua şi maneaua – şi atunci chiar că rămânem fără nimic! Noi am sacrificat totul până acum numai ca să ne putem bucura în linişte de mititei şi de manele. Mult, puţin, e pofta ce am poftit-o, e ce ne dorim, ce ne trebuie, ce merităm! Aşa să vă duceţi, domnule Băsescu, cu pieptul înainte, şi să-i spuneţi Europei de la obraz, ca preşedinte al tuturor românilor: “Mititeii suntem noi! Eu şi 18 milioane! Vă dau Roşia Montană, vă dau Delta Dunării, vă dau toată Grădina Maicii Domnului, dar nu vă atingeţi de mititei!”. Uite, americanii, n-or fi venit ei chiar când i-am aşteptat noi, dar, când au venit totuşi, nu s-au apucat să ne prigonească mititeii, ba, mai nou, ni-i şi promovează (McMicii) – şi tot în Postul Paştelui, creştineşte, să ştie toată lumea că In God we trust! Dacă e nevoie, pentru mic şi/sau pentru manea, mai facem un sacrificiu, mai punem de-o tranziţie, ieşim din Europa şi intrăm în America, mama ei de viaţă, că nu suntem noi proştii Europei, ca grecii şi ciprioţii, să ne pună frau Merkel la regim de salată berlineză!

II. Dar dacă veni vorba de mici, mai e un necaz cu ei, care nu e deloc treaba Europei şi unde Europa, oricât ar părea de incredibil, n-are chiar nici o vină. Aşa, ca băştinaşi învechiţi în civilizaţia mititelului, trebuie să recunoaştem că nici mititelul nu prea mai e ce-a fost.

Mititeii de astăzi, în comparaţie cu cei de odinioară (de care citim prin cărţi şi pe care unii dintre noi i-am mai apucat, în copilărie şi în prima tinereţe) sînt nişte kitsch-uri culinare, dacă se poate spune astfel, care au tot atâta legătură cu mititeii autentici câtă au icoanele made in China cu iconografia ortodoxă tradiţională.

Mai întâi că “materia primă”, carnea de vită, de porc sau de oaie, provenită de la animale crescute şi hrănite artificial, cu furaje chimizate sau modificate genetic, iar pe deasupra tratată cu fel de fel coloranţi şi conservanţi sintetici (pentru că trebuie “să arate bine” şi “să ţină cât mai mult”) nu mai are nici pe departe gustul de altădată.

Tocată industrial, carnea de mici a devenit, aproape fără excepţie, “pastă de mici”. Or, carnea de mici, ca să-şi păstreze savoarea şi consistenţa ideală, trebuie tocată mai mare, iar înainte vreme, la casele care se respectau, nu era tocată la maşină, ci cu satârul, “până când asudă cel care toacă”.

Există mai multe reţete tradiţionale de mititei şi n-o să mă apuc eu aici să concurez istoriile gastronomice şi cărţile de bucate. În orice caz, unele reţete (precum cea de la Carul cu Bere, de prin 1920) mergeau numai pe carnea de vită, altele (precum cea întrebuinţată de mesagerii savorilor valahe la Expoziţia Universală de la Paris, din 1900, când cică s-ar fi bătut lupii la gura francezilor şi a altor neamuri) mergeau pe amestecul de carne de vită şi carne de porc (predominantă rămânând însă vita) şi numai grătarul ungându-se cu seu de oaie.

Aluatul de carne (cu bicarbonat de sodiu, pentru afânare şi creştere) se frământa de trei ori şi se ţinea “la gheţar” cel puţin 48 de ore; condimentele sau mirodeniile (piper, cimbru, enibahar, coriandru, chimion, anason) se adăugau “treptat, uniform şi puţin câte puţin”; la urmă de tot, la a treia frământare, era lăsat usturoiul (de fapt, mujdeiul stors printr-un tifon, ca să se aleagă numai sucul). Unii recomandau ţinerea amestecului bine învelit, peste noapte, când e mai răcoare, la o gură de canal, ca să-şi ia amoniacul pe cale naturală (dacă bicarbonatul de sodiu ajută la creştere, ca micii să fie pufoşi şi să nu semene cu chiftelele, bicarbonatul de amoniu ajută la frăgezirea cărnii).

E foarte important nu numai cum pregăteşti compoziţia micilor, ci şi cum îi frigi. În copilăria mea, prin anii ‘60, meseria de grataragiu era încă una serioasă: la rigoare, înainte de frigere, micii se ungeau cu untdelemn şi se lăsau cam o oră la zvântat, apoi erau fripţi la foc iute, pe jar de lemne sau cărbuni (de preferinţă, mangal); trebuia să ştii cum să ungi grătarul, cât să-l laşi să se încingă, când şi de cîte ori să-i întorci, cât să-i laşi pe grătar, când să îmblânzeşti focul cu apă, cum să le faci vânt… Eu am rămas, de copil, cu impresia că adevăraţii grataragii chiar îi descântau…

Micii trebuie mâncaţi înainte de a se răci prea tare, cu sare după gust (în compoziţie, după unele reţete vechi, nici nu se pune sare) şi cu ardei iute proaspăt (“cu gust de grădină”).

Paradoxul micilor este că, chiar şi în v r e m u r i – le lor bune, s-au servit de către unii – şi astăzi se servesc aproape curent – cu muştar (mai mult sau mai puţin picant), ceea ce le perverteşte şi le estompează occidental savoarea orientală.

Cu Occident sau fără, de vechii noştri mititei s-a ales mârlănia industrială şi mercantilă: o pastă cleioasă şi adeseori prea sărată, un mixaj sinistru de deşeuri de carne care abia au văzut piperul, cimbrul şi usturoiul, canoniţi pe grătare electrice ori în tigăi cu uleiuri proaste, sau fripţi ţigăneşte pe grătare improvizate, când prea cruzi, când prea uscaţi (dacă nu chiar arşi de-a dreptul), băltind într-un muştar apos, de un galben hepatic…

Deci, până să somăm Occidentul să ne dezlege la mititeii noştri mioritici, ar fi poate de cuviinţă să facem din nou ca micul să fie mic, să-i redăm firea şi demnitatea dintâi, cum s-ar cădea să facem cu toate ale noastre, ajunse treptat la acelaşi numitor comun al mizeriei păstoase. Şi poate că, aşa reabilitat, micul n-ar mai speria Europa, ci chiar ar cuceri-o…

Răzvan CODRESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Reguli:

  1. Tratati persoanele care scriu aceste editoriale cu respect, nu folositi un limbaj necivilizat sau cuvinte care sa aduca o vatamare morala celorlalte persoane care posteaza mesaje.
    1. In comentariile dumneavoastra va rugam sa va referiti doar la editorialul in cauza si sa nu atacati autorul.
    2. Nu folositi un limbaj explicit sexual, vulgar sau care sa care sa jigneasca.
    3. Fara comentarii discriminatorii cu tenta xenofoba, antisemita sau rasista.
  2. Nu publicati sau solicitati in comentariile dumneavostra adrese de web, produse sau servicii.
  3. Nu transformati aceste comentarii de editoriale intr-un „chat”.
  4. Pentru protectia dumneavostra nu folositi in comentarii informatii personale, adrese de email, numere de telefon sau URL.
  5. Daca aveti vreo plangere in ceea ce priveste administrarea acestor comentarii puteti trimite un mesaj la adresa de mail: contact@revistalumeacredintei.ro.
  6. Comentariile care intra in contradictie cu regulile de mai sus vor fi sterse fara a se afisa vreun motiv.
  7. Daca veti continua sa sfidati aceste reguli nu veti mai putea sa postati mesaje.

Comentand in acest editorial, sunteti de acord cu regulile precizate, le intelegeti si va dati acordul ca le veti respecta. Va multumim.