Vechi şi constant colaborator al revistei Lumea credinţei, profesorul Vincenţiu Dascălu adună între copertele acestui volum un florilegiu de biografii martirice de secol XX (unele publicate deja în paginile revistei, altele inedite), acoperind spaţiul fostei Uniuni Sovietice, unde furia ateistă a bolşevismului a dus la violenţele anticreştine cele mai radicale, mai ales din 1917 şi pînă la moartea lui Stalin (1953). În Gulagul rusesc neomartirajul contemporan a atins proporţii comparabile cu epoca vechilor persecuţii din zorii creştinismului, iar Biserica Rusă, o dată ieşită de sub prigoană, a ştiut să onoreze acest capital de jertfelnicie, umplînd sinaxarele (peste 1700 de canonizări recente!) de mucenici vrednici nu doar de pomenire, ci de laolaltă-cinstire cu sfinţii Ortodoxiei bimilenare.
Avem nădejde că şi Biserica noastră, urmîndu-i frăţeşte pilda, îşi va îndeplini cît mai degrabă datoria sfîntă faţă de neomartirii Gulagului românesc (nici puţini, nici neînsemnaţi), fie şi numai, deocamdată, prin rînduirea în calendarul bisericesc a unei zile pe an de pomenire nenominală şi obştească cinstire a tuturor celor ce – ştiuţi sau neştiuţi – s-au opus jertfelnic, sub semnul Crucii lui Hristos, ateismului roşu şi samavolniciilor comunismului. Despre fenomenul neomartiric în general, ilustrat mai cu seamă în fostul lagăr socialist, vorbeşte în prefaţa volumului – reprodusă mai jos – cunoscutul publicist creştin Sorin Lavric, ca un adevărat cruciat împotriva uitării. (R. C.)
Scenă din filmul rusesc Pridel Angela (2009)
PREFAŢĂ
Cititorul are sub ochi un şir de martiri ruşi al căror chin s-a petrecut în timpul comunismului. Puşi în situaţia de a se lepăda de Hristos, au ales să moară. Ecuaţia, simplă în atrocitatea ei imediată, nu poate fi înţeleasă cu mijloacele raţiunii. Cine îşi lasă carnea şi oasele în numele unei credinţe nu poate fi „în toate minţile“, având ceva din stofa unui „descreierat“ care a fost atins de graţia numenului. Judecat din unghiul eficienţei pragmatice, un astfel de martir e o greşeală a speciei, numai că aceste greşeli au ridicat creştinismul la rangul de nebunie întru Hristos, dând Europei o bază de duh.
Pe aceşti martiri Sfântul Sinod al Bisericii Ruse i-a canonizat de curând, dintr-o intuiţie spontană a unui elementar adevăr psihologic: credincioşii se regăsesc mai lesne într-un sfânt care a trăit în aceeaşi epocă cu ei. Eşti mai legat de un martir care împărtăşeşte acelaşi etos cu tine decât de un chinuit ce a murit în urmă cu un mileniu. De aceea, a venera moaştele unui mucenic din secolul al XIV-lea după Hristos e un gest evlavios mai degrabă formal, întrucât afinitatea care te leagă de el ţine de o mecanică stearpă, a respectului habotnic. Dar când martirul e din acelaşi secol cu tine, murind de mâna aceluiaşi duşman cu care te lupţi şi tu, atunci şansa regăsirii creşte exponenţial.
Mai mult, ruşii şi-au canonizat propriii martiri şi nu pe ai altora, şi asta nu dintr-o excludere obtuză, ci în virtutea unui alt adevăr elementar: nu există martiri universali, desfăcuţi de pecetea naţională şi rupţi de destinul etnic. Nimeni nu moare pentru omenire, ci pentru neamul lui şi pentru credinţa părinţilor. Un martir se desprinde dintr-un neam şi trage după el masa, într-o izbucnire pe verticală cu bătaie transcendentă. Şi aşa cum sfântul e forma potenţată a unui imbold spre curăţenie care, la oamenii de rând, rămâne în stadiu virtual, în vreme ce la sfânt se preschimbă în act, tot aşa martirul e expresia impulsului de a se dărui unui ideal cu preţul vieţii. Numai că idealuri universale nu există, umanitatea în întregul ei fiind o abstracţiune vidă. Cine invocă valorile umanităţii vrea să distrugă naţiunile pentru a le stăpâni mai uşor dinlăuntrul propriei naţii. Vorba lui Carl Schmitt din Glossarium-ul anilor 1947-1951: Wer Menschheit sagt, will betrügen („Cine invocă umanitatea, vrea să înşele“).
Martirii şi sfinţii sunt ai unei naţii, de aceea venerarea lor cea mai autentică se face în mijlocul aceleiaşi naţii. Alte neamuri îi pot preţui, dar nu se regăsesc în ei, sau se regăsesc doar în mult mai mică măsură. Şi astfel ajungem la scara românească: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ezită să-i canonizeze pe martirii comunismului românesc, în schimb pune în sinaxar figuri neutre sub unghiul afinităţii colective. Cu alte cuvinte, cele două adevăruri elementare de care vorbeam mai sus (a te regăsi într-un martir din aceeaşi epocă şi dinacelaşi neam) nu sunt luate în seamă. Nu are nici un rost să pomeneşti de martiri dacă nu ai nici cea mai mică intenţie de a le călca pe urme, iar Sfântul Sinod pare să fi pierdut apetitul jertfei…
Întorcându-ne la neomartirii ruşi, cartea de faţă are darul de a ne pune dinainte un termen de comparaţie. Văzându-i pe ai altora, ne dăm seama cum sunt ai noştri. Dar mai ales ne dăm seama unde suntem noi faţă de pragul lor. De aceea volumul de faţă e un semn de încurajare: aflând chinurile ruşilor, căpătăm îndrăzneala de a ne cinsti propriii martiri contemporani.
Sorin LAVRIC
