LOADING

Type to search

Pastorală la Învierea Domnului – CUI DĂM VIAȚA NOASTRĂ?

Stiri Generale / Evenimente

Pastorală la Învierea Domnului – CUI DĂM VIAȚA NOASTRĂ?

Share

† Macarie,
Din mila şi purtarea de grijă a Celui Preaînalt
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord,

Iubiţilor fraţi preoţi, ostenitorilor din sfintele mănăstiri şi alesului popor al lui Dumnezeu, har, pace, liniște și bucurie de la Hristos Cel Răstignit și Înviat, iar din parte-mi părintească și frățească îmbrăţişare cu salutul pascal: Hristos a înviat!

Cinstiţi slujitori ai Sfintelor Altare, Iubiţi fraţi şi surori împreună-rugători,

Marele praznic al Învierii Domnului ne arată că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Hristos Se aduce pe Sine Însuși (Evrei 7, 27) jertfă fără de prihană (Evrei 9, 14), odată pentru totdeauna (Evrei 7, 27), ca să ridice păcatele multora (Evrei 9, 28), adică ale noastre, celor ce credem în El. Cu ce suntem noi datori în fața acestui sacrificiu suprem? O spunem și o mărturisim de fiecare dată în Sfânta Liturghie: Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Iată, așadar, cum răspundem Dumnezeului Care dragoste este, Dumnezeului Care Și-a dăruit Unicul Fiu pentru a ne câștiga spre viață și mântuire. Răspundem tot printr-o jertfă, însă una nesângeroasă, printr-o jertfă de obște, căci nu suntem implicați doar ca indivizi, ci ca mădulare unul altuia. Răspundem prin a ne dărui pe noi înșine, dar și unii pe alții, căci nu ne mântuim singuri, ci împreună cu semenii noștri. Eu mă dăruiesc fratelui pentru și întru Hristos, iar Hristos, primind jertfa noastră, ne ridică, ne mântuiește și ne acoperă cu mila, dragostea, lumina Sa. Ne împlinește și ne transfigurează, ne îndumnezeiește.

Aceasta este chemarea Dumnezeului nostru și singura cale mântuitoare: să ne dăruim Mântuitorului Hristos. În viața de familie, în viața noastră socială, acesta trebuie să fie scopul ultim al viețuirii noastre: cum să ne apropiem pe noi înșine mai mult de Hristos și cum să-i apropiem pe ceilalți de Hristos, fie că sunt părinți, soți, copii, prieteni, colegi. Dacă pierdem din vedere acest scop ultim, atunci pierdem din vedere esența însăși a vieții. Ne pierdem menirea. Dacă întreținem relații doar pentru confortul nostru sau doar pentru că sunt inevitabile, atunci noi nu suntem vii înaintea lui Dumnezeu.
Cum putem face aceasta, anume să ne aducem atât pe noi, cât și pe ceilalți, lui Hristos? În ceea ce ne privește pe noi, lucrurile par mai simple, căci avem stăpânire asupra noastră, avem liberul arbitru. Depinde de noi dacă ne dedicăm viața celor duhovnicești, dacă ne dedicăm rugăciunii întru pocăință, dacă ne împărtășim de harul care se revarsă la sfintele slujbe din Biserică, dacă citim Sfintele Scripturi, dacă cercetăm pe fratele în nevoie, plinind poruncile Mântuitorului. Însă cum putem face aceasta cu semenul nostru, fără a-i forța libertatea, fără a-l sili? Facem aceasta mai cu seamă punând la inimă pe semenul nostru, dacă ne pasă de mântuirea lui, dacă începem să ne rugăm pentru el, dacă ne construim relația cu semenul nostru, oricine ar fi el, nu doar pe cele firești ale relațiilor umane, ci pe cele duhovnicești, pe cele ce țin de viața veșnică, dacă îl vedem pe fratele nostru și viața lui ca o miză a veșniciei noastre.
Făcând aceasta, vom dobândi trezvia în relația cu ceilalți, adică o stare de „alertă” permanentă prin care noi vom putea fi disponibili oricând semenului spre mântuire. Fără a-l asalta cu teorii inutile sau sfaturi care nu sunt solicitate, noi vom fi acolo, la nevoie. Astfel, Dumnezeu lucrează, prin noi, pentru viața și mântuirea fratelui. Lucrează atât în viața noastră, cât și în viața semenilor noștri.

Iubiți frați și surori pentru care S-a jertfit Hristos,

Dacă noi nu ne dăm pe noi înșine și unii pe alții, integral, Mântuitorului Hristos, atunci ne vom sacrifica unii pe alții pentru idolii acestor vremuri. Nu există o a treia cale pentru creștini! Fie suntem cu și întru Hristos, fie suntem cu mamona, cu „stăpânitorul acestei lumi”, care „nu are nimic” întru Hristos (Ioan 14, 30). În vechime, profeții poporului ales plângeau cu plâns amar reaua decădere în idolatrie a iudeilor, care ajungea până la sacrificii umane! „Au jertfit lui Baal-Peor și au mâncat jertfele morților… s-au amestecat cu neamurile și au deprins lucrurile lor. Au slujit idolilor lor şi s-au smintit. Şi-au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor idolilor. Au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor lor şi al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pământul de sânge” (Psalm 105, 28, 35-38).
Astăzi, nu mai jertfim lui Baal junghiindu-ne proprii copii, ci îi pierdem sufletește și îi sacrificăm noilor idoli ai societății postmoderne de consum! Îi lăsăm să ardă în focul patimilor aprinse de senzualitatea deșănțată a acestui veac! Îi lăsăm pradă ideologiilor de tot felul, care îi duc în robia cea mai cumplită a minții, care nu mai poate distinge ce e normal față de ce e anormal, naturalul de împotriva firii, bărbatul de femeie, viața de moarte!

Cum de ajungem aici? Pentru că pe noi înșine nu ne aducem înaintea lui Hristos. Și dacă pe noi nu ne dăruim Lui, atunci cu atât mai puțin putem aduce pe alții, fie ei și din propria noastră familie. Sacrificăm proprii copii, propria soție sau propriul soț lui Baal-Peor, pentru că noi înșine căutăm altceva în viața noastră. Vrem bunăstare, confort material, apreciere și recunoaștere în această lume, mai mult decât vrem împlinire duhovnicească și răspuns bine primit al rugăciunilor de pocăință. Ne conformăm mai mult cerințelor pe care această lume le pretinde de la noi, decât cerințelor pe care Hristos le așteaptă de la noi. Să facem acest exercițiu: să ne cercetăm și să vedem, cât efort, cât timp, cât cuvânt, câtă rațiune, câtă energie, câtă faptă cheltuim pentru a ne face plăcuți, acceptați, răsplătiți în această lume și pentru scopurile lumești, și cât efort, câtă cercetare de sine, câtă dedicare întru rugăciune și pocăință facem pentru a fi bineplăcuți lui Dumnezeu, pentru a ne simți realmente mădulare vii ale Bisericii?

Iubiții mei fii și fiice sufeletești,

Sunt convins că cei mai mulți dintre dumneavoastră nu duc și nu caută o viață materială de lux. Majoritatea munciți aprig și cu multă sudoare pentru a avea o viață cât de cât decentă după standardele lumii de astăzi. Însă tocmai aici este problema: că standardele acestei lumi nu mai sunt firești. Nu mai sunt conforme naturii noastre. Este nefiresc să fii nevoit să muncești zi-lumină și să nu mai vezi chipul copilașilor tăi decât seara, când ești mult prea ostenit să le mai dăruiești un zâmbet, o mână caldă, o inimă primitoare. Este nefiresc să nu ai timp pentru soția ta sau pentru soțul tău și toată relația în familie să se rezume la cele de strictă necesitate. Este nefiresc să nu poți sta, în tihnă, cu prietenii tăi cu care să discuți nu despre facturi sau despre ultimul model de telefon mobil sau de tabletă, ci despre viața veșnică, despre suflet, despre prietenie! Din nefericire, în lumea în care trăim sunt călcate în picioare și sacrificate familia, prietenia, orice năzuință către înalt a sufletului omenesc! Primim, în schimb, surogate și droguri,
adică plăceri deșarte, prin consum, și adicții care au rolul de a acționa ca anestezice care să acopere durerile inimii. Acesta este „contractul” pe care ni-l propune această lume: dă-mi sufletul tău și al celorlalți din casa ta, și-ți voi da, în schimb, senzații tari care să te facă să uiți de adevărata ta menire, care să-ți amuțească glasul conștiinței și zvâcnetul inimii tale. Vedem limpede că această așezare împotriva firii începe să se transfere și în cele care până acum păreau de la sine înțelese: deosebirea dintre femeie și bărbat, definiția și sensul căsătoriei, al familiei. Cele două aspecte se împletesc și se presupun: pe de o parte, robia în societatea de consum, iar, pe de alta, desființarea totală a persoanei în ideologiile postmoderne.

Iubiți creștini,

Cum putem ieși din această nouă, cumplită și ultimă robie? Făcând tot ce ține de noi pentru a nu încheia acest „contract” cu lumea. Conștientizând că sufletul nostru și al celor de lângă noi a fost răscumpărat cu scump sângele Mântuitorului Hristos (I Petru 1, 18-19). De ce să aruncăm mamonei sufletul nostru, pentru care Dumnezeu Și-a dăruit spre jertfă Unicul Său Fiu? De ce să jertfim lui Baal-Peor sufletele copiilor, soților, prietenilor noștri pentru care Hristos S-a răstignit și a înviat? Să nu așteptăm de la lume vreo schimbare în bine, ci dimpotrivă. Creștinul în lumea de astăzi se aseamănă cu un pește care se află într-un râu poluat. Ceilalți pești nu-și dau seama că râul e poluat, unii chiar se adaptează căpătând malformații, însă creștinul, dacă e conștient, își dă seama că e într-o apă otrăvită, toxică. Și, cu toate că își dă seama, nu se poate feri, nu poate schimba râul. Este și el îmbibat de apa toxică.

Așa și noi, din cauza presiunilor din jurul nostru, din cauza exigențelor și așteptărilor pe care lumea le are de la noi și care intră în conflict direct cu vocația noastră de creștini, suntem îmbibați de secularism. Creștinul este prins la mijloc aici. Pe de o parte, trebuie să se miște în acest ritm al lumii dacă vrea să rămână în societate, cu un statut respectabil, dacă vrea să-și întrețină familia. Pe de alta, dacă se mișcă întru totul în ritmul acestei lumi, își pierde inima, sufletul. Revenind la metaforă, este limpede că nu putem sări din râu pentru a-l schimba. Este nevoie să învățăm să înotăm împotriva curentului. Pentru că, pe măsură ce râul avansează, devine tot mai toxic, până la cascadă, până la prăbușirea finală. Noi trebuie să înotăm în direcția opusă, să nu ne ducem după lume. Această stare este o cumplită robie însă știm că Dumnezeu credincios este celor care-L roagă cu stăruință să fie eliberați, după cuvântul Psalmistului: „Întoarce, Doamne, robia noastră, cum întorci pâraiele spre miazăzi” (Psalm 125, 4).

Preaiubiții mei,

Trăim vremuri de restriște pentru creștini. Există o prigoană, deocamdată în forme atenuate, uneori mascate, vizibile mai mult în viața socială. Suntem marginalizați, defăimați, stigmatizați, urâți pentru mărturia pe care o dăm în lume, pentru familie, viață, patrie. Suntem urâți pentru Hristosul nostru, pe care refuzăm să-L transformăm într-un idol modern, într-un simulacru care să justifice non-valorile „toleranței”, „diversității”, „egalității”, aceste slogane goale care ascund ură față de creația lui Dumnezeu.

Iar singura noastră armă binecuvântată de Dumnezeu pe care o putem folosi în fața acestui asalt al răutății este blândețea. Blândețea izvorâtă din fermitatea și demnitatea Fiului lui Dumnezeu care a răspuns lui Pilat din Pont, fariseilor și cărturarilor, lui Simon-Petru când a tăiat urechea dreaptă lui Malhus în Grădina Ghetsimani, apoi celui care L-a lovit în obraz în fața Sinedriului, blândețea cu care S-a rugat fiind răstignit pe Cruce. Arma noastră este blândețea cu care Sfântul Arhidiacon și Întâiul Mucenic Ștefan a dat mărturie în fața Sinedriului și s-a rugat, apoi, pentru ucigașii săi. Să ne grăbim, așadar, să dobândim acest dar al Duhului Sfânt, căci doar astfel înarmați vom putem traversa întunecimea acestui veac potrivnic Dumnezeului nostru care Dragoste este.

Al vostru slujitor, frate și prieten, de tot binele voitor şi fierbinte rugător,
† Părintele Episcop Macarie

Dată în Reședința episcopală din Stockholm, Regatul Suediei, la Praznicul Învierii Domnului, în anul mântuirii 2018.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *