LOADING

Type to search

Stiri Generale / Evenimente

PSIHOZA CIPURILOR BIOMETRICE

Share
În ultimul deceniu, în anumite cercuri ortodoxe, s-a creat o adevărată psihoză legată de cipurile biometrice.
Este adevărat că Hristos ne cere să fim vigilenţi, mai ales în proximitatea vremurilor de pe urmă. Îndemnul la priveghere este leitmotivul Evangheliilor.
Dar tot Hristos ne spune în repetate rînduri să nu ne temem. Şi mai ales să nu ne temem de cei care ne pot distruge trupul, dar de sufletul nostru nu se pot atinge. Aceştia sînt puternicii lumii acesteia, care ne pot produce multe necazuri, mergînd pînă la lezarea libertăţii exterioare, prigonire şi chiar moarte (a se vedea experiența-limită a gulagurilor comuniste), dar n-au putere asupra sufletelor noastre, asupra libertăţii noastre interioare, dacă noi ni le păzim creştineşte.
Prin urmare, dacă noi veghem tari în credinţă, în dragoste şi în nădejde, orice ne-ar face puternicii lumii acesteia nu ne poate periclita mîntuirea, ci doar amărî şi îngreuna trecerea prin viaţa de aici.

Că în lume vom avea necazuri, aceasta iar ne-o spune Hristos, iar necazurile e firesc să se înmulţească pe măsură ce ne apropiem de „plinirea vremii”.
Noi se cade să le primim pe toate cu bună nădejde în Domnul, să le răbdăm cu „înţelepciune de şarpe” şi „curăţie de porumbel”, căci cei ce vor răbda pînă la capăt, fără să cedeze şi fără să dispere, aceia se vor mîntui.
ttgbetbggb
Cînd eu, creştinul, am făgăduinţa şi asistenţa lui Hristos, cînd cred şi mărturisesc că în tot locul și în tot ceasul „cu noi este Dumnezeu”, de ce şi de cine m-aş mai teme? E cineva mai puternic decît Dumnezeul nostru? Vreun număr magic, vreun cip, vreun tehnolog, vreun dictator, Antihristul însuşi, cu semnele lui mincinoase? Să accept aşa ceva înseamnă să pun la îndoială atotputernicia şi atotştiinţa lui Dumnezeu. Să nu fie!
Vorbind chiar în termenii „Apocalipsei”, „semnul Fiarei” (666 sau oricare altul) n-are putere în sine, ci poate avea putere numai în măsura în care este primit prin cedare interioară, prin lepădare de Dumnezeu şi de Biserica Lui.
Dacă eu nu cedez interior, dacă nu mă lepăd, dacă ei mă „cipuiesc” şi eu mă rog („Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”), atunci, chiar să mă însemneze nu doar în buletin sau în paşaport, nu doar pe frunte sau pe mîna dreaptă, ci pe fiecare centimetru pătrat al trupului meu, nimica nu-mi este! Toate puterile lumii acesteia sînt neputincioase să-mi tîlhărească sufletul sau mîntuirea. Ele mă pot zdrobi pe dinafară, dar nu mă pot învinge pe dinlăuntru. De aceea Îl ascult pe Hristos şi nu mă tem mistic de ele. Iar dacă e să mă tem de ceva/cineva, atunci mă voi teme, tot ascultîndu-L pe Hristos, „mai degrabă de acela ce şi sufletul şi trupul poate să le piardă în gheena”, dar care nu mai e din ordinea omenească și nu poate fi combătut cu mijloacele ei curente.

Ceea ce ne învaţă Domnul, în fel şi chip, este să nu confundăm planul mistic cu planul lumesc.
Or, biocipurile, ca şi orice alte forme exterioare de control abuziv al insului de către un sistem secular, ţin de planul lumii acesteia, de necazurile şi mizeriile unei contingenţe istorice, de sminteala ideologică a politicului, de natura coruptă a lui „aici” şi „acum”. Nu sînt indiferent faţă de ele, mă supără ca nedreptate ambientală, protestez principial, dar nu mă panichez, nu le atribui mai multă putere decît pot avea, nu le pun în cumpănă cu încrederea mea în Dumnezeu. Sînt vigilent, dar nu sînt panicat. Mă mîhnesc, dar nu mă tem. Iar priorităţile mele, ca trăitor creştin, sînt cu totul altele: să păzesc dreapta credinţă, să săvîrşesc faptele iubirii, să mă rog ca să nu-mi pierd trezvia, să mă lupt „lupta cea bună” („războiul nevăzut”), care nu este cu puternicii lumii acesteia, nici cu pleava umanului, ci cu propriile slăbiciuni şi cu duhurile rele, în speţă cu urzelile – mult mai perfide şi mai puternice decît toate tehnicile omeneşti – celui ce dintru început a fost „mincinos şi tată al minciunii”, învrăjbitor şi pierzător de oameni.

Pietre de poticnire aflu la tot pasul, inclusiv – şi mai ales – în „semnele vremurilor”, dar ştiu, tot de la Hristos, că toate acestea trebuie să fie, că nu poate fi oprit mersul lumii spre eshaton, după cum ştiu şi că toate pot fi depăşite prin credinţă şi prin faptele credinţei.
S-a spus că nu de moarte trebuie să fugim mai abitir, ci de păcat, căci păcatul aleargă mai iute decît moartea. Şi, aş adăuga aici, tot el e mai iute şi decît toate biocipurile reale sau închipuite, decît toate falsele „minuni” ale tehnicilor magice sau ştiinţifice, decît toate ingineriile sociale de ieri, de azi sau de mîine. Deci de păcatele noastre să fugim mai întîi şi împărăţia lui Dumnezeu s-o păzim în inimi, căci atunci toate cele de folos ni se vor adăuga nouă şi harul Domnului ne va păzi de lucrarea celui rău.

Iar cînd simţim că panica sau teama de cele trecătoare dă să ne cuprindă, pentru păcatele noastre cele multe, să ne însemnăm cu semnul cel mai presus de toate semnele – Sfînta Cruce – şi să zicem în cugetul nostru, ca în Evanghelia de la Marcu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

Răzvan CODRESCU

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *