Lupoaica. Dante Alighieri şi Radu Gyr

Am trăit experienţa contemplării cotidiene a celor trei fiare, de care vorbeşte Dante, în Cîntul I al Infernului: pantera desfrâului (necumpătarea), neruşinarea violenţei, întruchipată în leu şi lupoaica lăcomiei viclene (perfidia). Pentru că trei sunt, în viziunea lui Dante, înclinările spre rău, care blochează urcuşul sufletului spre lumină. Doar apoi, spune poetul şi traducătorul “Infernului” – Răzvan Codrescu – Dante este pe punctul de a deznădăjdui.

Aş fi crezut că experienţa deznădejdii este cea mai pierzătoare de suflet, căci sinuciderea nu lasă timp căinţei şi întoarcerii la Dumnezeu. Dar în capodopera poetică italiană, deznădejdea apare doar în consecinţa altor păcate. Sunt gata să cred că, nici măcar a făptuirii lor, ci doar a contemplării… Căci Dante călătoreşte prin Purgatoriu şi nu mai poate făptui. Dar celui care trece prin moarte, simţind cum, fără popas, prin sine-i e căderea, îi rămân active instrumentele contemplării: memoria, cugetul şi vrerea, dar ascuţite toate mult mai bine. Cu ele rămâi, cînd celelalte tac în tine.

Citesc despre cele cinci regrete în faţa morţii, culese de Bronnie Ware, o persoană cu experienţă îndelungată în domeniul îngrijirii sociale, care a împărtăşit momente foarte intense cu făpturi aflate aproape de ultima gară a vieţii.
Psihologul care a întreprins studiul a constatat că oamenii cresc foarte mult, ca limpezime şi seriozitate mentală, atunci când se confruntă cu propria moarte. Să nu subestimăm niciodată capacitatea cuiva de creştere, chiar dacă este vorba de o bătrână cu Alzheimer sau de un tânăr bolnav de cancer. În ultimele zile dinaintea sfârşitului, oamenii cunosc o varietate de emoţii: negare, teama, furie, remuşcare, din nou negare şi în cele din urmă, acceptare. Ei au fost întrebaţi despre regretele pe care le-au avut. Cele mai frecvente sunt cinci:

1.Curajul de a fi trăit o viaţă adevărată, nu cea pe care alţii i-au pretins-o.

2.Alegerea de a nu fi cheltuit atât de mult timp in cuşca de veveriţă numită «muncă».

Prin simplificarea stilului de viaţă şi abilitatea de a face alegeri conştiente de-a lungul timpului (cultivarea discernământului), este posibil să nu ai nevoie de veniturile pe care crezi că trebuie să le faci, străduindu-te în exces, sacrificând iubirea copiilor, timpul pe care îl puteai petrece cu ei, aruncând pe alţii micile şi plăcutele slujri pe care le puteai face în familia ta.

3. Curajul de a-şi fi exprimat sentimentele

Mulţi şi-au suprimat sentimentele, neîncrezători în puterea şi elocvenţa de-a şi le exprima cu sinceritate şi încredere, dar au dezvoltat boli legate de amărăciunea şi resentimentele pe care le-au purtat drept rezultat.
Se constată cum absenţa adevărului şi curajului – virtuţi creştine de care nu trebuie să ne ferim, în compunerea unor atitudini care creionează stilul de viaţă – devine solul pe care pot creşte doar regretele târzii.

4. Să fi rămas în contact cu prietenii

Unii au fost atât de prinşi în propriile cariere, încât au scăpat printre degete prieteniile de aur, întemeiate de-a lungul anilor. Tuturor le este dor de prietenii lor atunci când sunt pe moarte. Când un bătrân rămâne singur, nu-l luaţi din casa unde prietenii săi vechi îl mai pot vizita. Osteniţi-vă să mergeţi la el, oricât de departe ar fi. Bătrânii „plecaţi la copii” nu-şi mai regăsesc niciodată bucuria de a trăi. Ritmul de viaţă alert al celor tineri îi face mereu să se împiedice de bătrânul lent, să treacă peste el, în spaţiul şi aşa prea mic din care au trebuit să sacrifice, pentru noul sosit. O vizită la «bătrânul tău» este cu totul altceva, este un act revelatoriu şi terapeutic chiar pentru tine, e ca şi cum ţi-ai oploşi sufletul cu seva binefăcătoare a unor minunate rădăcini.

5. Să fi fost mai fericit

Sunt fiinţe care nu realizează până la sfârşitul vietii că fericirea este o alegere. Ele rămân blocate în tipare şi obiceiuri vechi, iar aşa-numitul “confort” cotidian le înţepeneşte atât emoţiile, care devin negative, cât şi cutumele lor fizice. Frica de schimbare le-a făcut să-şi pretindă lor şi altora, că sunt mulţumite şi aşa.
Regretele mele, prin formulare similară, sunt numai două:
-să fi fost mai multă vreme prietenă cu Dumnezeu
-să nu fi conversat de atâtea ori cu Lupoaica, cea despre care poetul Radu Gyr scria :

Mirosea a păduri, a sânge, a stele
Ochii ei groaznici devorau totul,
Dar s-a lungit lângă gleznele mele
Punându-şi în palma mea botul.
Şi nu ştiu cum mâinile mele neghioabe
Au prins să dezmierde lighioana culcată
-Cui mă lăsaţi ?am gemut înc-o dată…
Atunci, ridicându-se-ncet de pe labe,
Fiara a crescut mai înaltă, mai vie,
Si m-au fript ochii ciudatei jivine :
-Zadarnic mai chemi. Mi te-au lăsat mie.
Sunt Deznădejdea. Rămân cu tine.

Nu ştiu dacă regretele pe patul de moarte ar fi aceleaşi cinci şi pentru noi, cei care trăim în alt model cultural, mult diferit de cel american. Poate că sunt, ţinând cont că, în faţa morţii nu mai contează averea, orgoliul, puterea, confortul…
Eu mi-aş dori ca, pe patul morţii, să-mi folosesc ascuţişul minţii ca să citesc poezie: Dante Alighieri (în traducerea lui Răzvan Codrescu) şi Radu Gyr. Lupoaica ar pleca atunci schelălăind…

Elena Frandeș