Filaret Dusa – bătrânul mareț

Unul din părinţii ce a trăit în chip ascuns şi care s-a nevoit cu mărime de suflet în Grădina Maicii Domnului, ca să-şi dobândească “dorirea”, mântuirea sufletului, a fost şi bătrânul Filaret, prietenul virtuţii.

Patria lui pământească a fost Transilvania din România. S-a născut în anul mântuirii 1892 şi la Sfântul Botez i-au dat numele de Nicolae. Pe tatăl său îl chema Ioan şi pe mama sa Maria, iar numele de familie era Dusa.

Mireanul Nicolae Dusa a venit la Sfântul Munte în anul 1912, la vârsta de douăzeci de ani. El a fost tuns monah la Chilia Sfântului Ipatie a Mănăstirii Vatopedu şi a fost numit Filaret.

A stat acolo opt ani iar în anul 1920 a venit la Chilia “Sfântul Andrei” din Kapsala a Mănăstirii Stavronichita la bătrânul Modest, pe care l-a îngrijit şi a luat binecuvântarea lui. În chilia aceasta şi-a continuat şi şi-a săvârşit “lupta cea bună”.

Încă din 1956 am auzit de cuviosul Stareţ şi de măsura duhovnicească la care ajunsese de la mulţi părinţi şi mai ales de la ucenicul său, părintele Vartolomeu, care venea la Sfânta Mănăstire Filoteu.

Dar de aproape m-am învrednicit să-l cunosc pe acest preacuvios bătrânel în 1968, când locuiam aproape de el, la Chilia Sfintei Cruci a Sfintei Mănăstiri Stavronichita.

Când mergeam la el îl găseam afară, în picioare, cu o mână sprjinindu-se de balustradă, iar în cealaltă ţinând metaniile. Suferea mult de insuficientă respiratorie şi de aceea ieşea mereu afară.

Când îl întrebam: “Ce faci părinte?”, îmi răspundea: “Slavă lui Dumnezeu!”. “Ce vrei să-ti aduc?”. “Maica Domnului îmi iconomiseşte tot ce am nevoie”.

Nu primea nimic. Iar dacă cineva îi lăsa ceva pe ascuns, aceasta era un chin pentru mărinimosul bătrânel, pentru că trăia cu o mare acrivie duhovnicească.

Adică trebuia să facă multă rugăciune, căci supraevalua lucrurile ce i le aduceau alţii. Dacă ceva valora cinci drahme, el îl aprecia la douăzeci şi trebuia să facă douăzeci de aţe de o sută de “Doamne Iisuse…” cu închinăciuni pentru cel ce îi aducea binecuvântarea.

Odată l-am rugat pe bătrân să primească o mică binecuvântare, dar el a refuzat.

– Nu pot, nu pot nu apuc să fac rugăciunile şi metaniile ce le-aş datora. Am şi îndatoririle mele duhovniceşti, le am şi pe ale părintelui Vartolomeu, pentru că e bolnav şi Hristos va cere de la el numai răbdare.

Părintele Vartolomeu, ucenicul lui, suferea de mulţi ani de un parkinson avansat şi tremura tot. Iar Bătrânul Filaret, pe lângă faptul că îi împlinea îndatoririle lui duhovniceşti îl şi slujea în acelaşi timp, cu toate că era bătrân de şaptezeci şi opt de ani. L-a slujit cincisprezece ani, până când a căzut şi el la pat.

I se spărseseră venele picioarelor din pricina statului în picioare la rugăciune şi lichidul din ciorapi curgea în papuci, iar din papuci pe podea. Fiindcă suferea de plămâni, stătea într-un colt ca să nu cadă, învelit cu nişte pături vechi.

Fireşte îl cercetau mulţi părinţi, dar ori toţi deodată, ori nici unul, deoarece fiecare îşi spunea că poate va merge altul, în cele din urmă rămâneau singuri şi fără de ajutor.

Dar în zilele acelea desigur că simţeau în mai mare măsură mângâierea dumnezeiască, deoarece le lipsea cea omenească. Şi fiindcă amândoi aveau dragoste nobilă, căci fiecare din ei se gândea la celălalt, Hristos şi Maica Domnului se gândeau la ei şi-i mângâiau dumnezeieşte.

Pe Bătrânul Filaret şi pe ucenicul său, părintele Vartolomeu, care era aproape paralizat, au vrut să-i ia ca să-i îngrijească, nu numai mănăstirile, ci şi unele chilii, dar ei n-au primit.

Gândul îmi spune că în chilia lor au trăit multe experienţe dumnezeieşti şi de aceea nu-i lăsa inima să se despartă de acel loc dumnezeiesc, dar şi pentru că având suflete nobile, nu voiau să devină o greutate pentru alţii.

Într-o zi, când i-am cercetat din nou, înaintând spre chilia Bătrânului Filaret am simţit o mireasmă nespusă. De îndată ce am deschis uşa chiliei lui, am simţit o mireasmă şi mai puternică.

Dar ce să văd? Sărmanul bătrânel era căzut şi atât de înţepenit încât nu se mai putea ridica, nici nu mai putea respira. Atunci l-am ridicat iar el a început încet-încet să respire şi prin semne mi-a arătat că vrea să-l acopăr.

Nu îi mai rămăsese sânge, şi de aceea îi era tare frig. Şi deşi, omeneşte vorbind, ar fi trebuit atât duşumeaua cât şi bătrânul să miroase urât din pricina lichidului ce curgea continuu din picioarele lui, însă toate răspândeau mireasmă, pentru că avea un suflet bine-mirositor.

Când l-am văzut în starea aceasta, l-am rugat pe părintele Vartolomeu să-mi dea voie să rămân la chilia lor ca să-i ajut, dar el n-a primit. Mi-a spus să vin a doua zi şi astfel am fost nevoit să mă întorc la chilia mea.

Dar în noaptea aceea, ce mi s-a întâmplat? În timp ce rosteam rugăciunea “Doamne Iisuse…” pentru Miezonoptică, ce să văd?… Văd pe Bătrânul Filaret cu o fată luminoasă, ca a unui copil de doisprezece ani, că se urcă spre cer într-o lumină cerească.

Din aceasta am înţeles că sufletul lui curat se odihnise întru Domnul. Era ziua de 1 iunie 1975. A adormit la vârsta de optzeci şi trei de ani.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

După aceasta pe părintele Vartolomeu l-a îngrijit Mănăstirea Stavronichita. Mare este plata lor. El a meritat această bună îngrijire şi pentru un alt motiv, căci fiind copil de cincisprezece ani a venit din România în Grădina Maicii Domnului ca să se nevoiască duhovniceşte în timp ce ceilalţi copii de vârsta lui se jucau în patria lor.

Părintele Vartolomeu a slujit destui ani ca monah şi la spitalul de leproşi ce îl avea Mănăstirea Iviru pe teritoriul ei.

Maica Domnului “Portărița”, care are grijă de leproşi, să aibă grijă şi de mântuirea leprosului meu suflet. Amin.

Sursa: pateric.credo.ro